Categorii
My story

O intamplare din viata mea

-Domnișoară, dumneata vomiți din cap! îmi spuse asistenta care tocmai mi-a făcut o radiografie la plămâni.

Am început să râd, cumva uimită de absurdul situației descrise. Cum poate cineva să vomite din cap? Poate din stomac, deși eu nu mai mâncasem o masă normală, sau măcar vreun fel de mâncare, de ceva vreme. Și cu toate astea, la fiecare sfert de oră sau vreo schimbare a poziției, ceva tot ieșea din mine…

Iar când brancardierul gonea cu mine pe culoarele înguste ale spitalului din cabinet in cabinet, aveam pe față un zâmbet căci nu știam ce e mai periculos sau mai probabil să se întâmple, să intrăm într-un perete sau să vomit la prima curbă.

În fiecare cabinet, trebuia să repet povestea fiecărui medic specialist nou: internist,  ORL-ist, oftalmolog, și în final neurochirurg. Cum mi se făcuse rău de la stomac cu o săptămâna în urma, după ce lucrasem până la 12 noaptea ca să pregătim deschiderea unui nou magazin, cum am vomitat toată noaptea și am chemat dimineața salvarea care mi-a dat un metoclopramid si mi-a zis să mănânc de regim că-mi trece. Doar că zilele treceau și eu tot amețeam și iar o luam de la capăt. Nu prea puteam merge drept și o cam luam la vale într-o parte sau alta, iar ochii îmi redau imaginea de la un televizor pe lămpi stricat care se tot mișca în jos și în sus.

Mama mă adusese cu forța la spital, convingându-i pe toți că nu se mai poate altfel:

-Eu nu mai am ce sa-i fac acasă. Uitați-va la ea, nu mănâncă de 3 trei zile, trebuie sa ii dați un tratament! Puneți-i o perfuzie ceva, nu vedeți că mai are puțin si leșină? țipa sau se ruga de cei din camera de gardă.

Neurochirurgul a decretat: Da, este de natura neurologică. Dar trebuie să o transferăm la spitalul Colentina pentru că noi nu avem secție de Neurologie aici și nici nu este de operație.

Buun, 3 ore și o perfuzie mai târziu, mă plimb cu ambulanța prin București, nu la orizontală, ci prinsă bine de centuri într-un scaun, din care oricum simțeam fiecare denivelare, mai bine zis stomacul meu (sau capul?!). S-a făcut noapte și după aceleași “introduceri” și explicații ajung într-un salon unde primesc alte substanțe în perfuzie și într-un final adorm, bucurându-mă că am încheiat excursia pe ziua de azi.

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

-Doamnă doctor, care e diagnosticul? am întrebat-o pe doctoriță.

Trecuse o săptămână de când eram in spital și făcusem toate analizele posibile,  CT, RMN și alte abrevieri, perfuzii la ordinea zilei si tot felul de pastile, mâncam acum, slavă Domnului, dar mergeam încă precum un om beat și as fi vrut să mă trezesc cât mai repede.

-Draga mea, ai niște leziuni pe creier, începu doctora așezându-se pe pat lângă mine. Nu sunt multe, dar văd că ai o evoluție pozitivă și, dacă urmezi tratamentul, poți duce o viața normală.

 Leziuni? Cum adică leziuni? Eu nu fusesem în niciun accident, nici nu mă lovisem la cap, de unde până unde? Și de ce doctora era atât de drăguță cu mine așa de-odată, când până atunci se comportase mult mai cerebral?

Nu am avut curajul să-i întrerup discursul și apoi a ieșit ca o furtună din salon vorbind cu o altă pacientă, la fel cum și venise.

Mi-am promis că data viitoare când o văd am s-o întreb tot ce era atât de neclar.

Afară, primăvara își făcea treaba ei, nestingherită de problemele și dilemele mele. Înainte de internare, totul era gri și uscat,  copacii aveau crengile goale, așteptând zile mai călduroase. Acum, de la fereastra camerei de spital, văd cum totul se colorează în verde crud și alb și galben. Aș vrea să ies afară în grădina spitalului să mă bucur de cât de frumos e totul acum când e proaspăt și viu, ca un nou-născut. Cine știe, poate se lipește ceva și de mine? Dar încă mă deplasez cu căruciorul cu rotile și am propriul meu „șofer”, brancardierul de serviciu, când trebuie să merg la vreun consult sau analiză. Iar cu liftul este o aventură întreagă, întâi aștepți până urcă la ultimul etaj cam vreo 5 minute, apoi se deschide o ușă mare dublă și când se trage grilajul pliabil, apare liftiera plictisită care întreabă unde mergem până când își primește și ea partea.

Mama a uns suficiente balamale ca să avem trecere fără prea multe probleme. Dar cum o fi pentru cei ce nu au norocul ăsta?

O nouă zi, o nouă vizită de dimineață a doctorei. Acum e momentul!

-Doamna doctor, ieri nu am înțeles prea bine care este diagnosticul meu. Ce fel de leziuni sunt acestea? Eu nu am fost în vreun accident și nici măcar nu am dureri de cap! spun eu, zâmbind puțin.

Doctora se așază din nou pe pat și mă ia de mână cu o privire înțelegătoare. Îmi aduce aminte de Audrey Hepburn, cu ochii mari și migdalați, are o grație anume în momentele de respiro.

-Ileana, draga mea, leziunile acestea cerebrale nu sunt în urma unui accident. Denumirea oficială a diagnosticului este scleroza multiplă și afectează sistemul nervos central. Boala nu se vindecă, este autoimună, degenerativă, dar nu este amenințătoare de viață. Poți avea o viață absolut normală, poți face copii, dar e mai bine sa te grăbești.

Cred că pupilele mi s-au dilatat până când irisul a fost acoperit cu totul. Aud cuvintele doctorei și nu pot crede că vorbește despre mine. E prima oară în viață când sunt internată în spital și îmi spune asta? Pe bune? Nu se poate să fiu atât de bolnavă, de când mă știu sunt sănătoasă. Indiferent ce-ar fi, mă vindec și merg mai departe!

 Doctora continuă:

– Acum în spital ți-am administrat tratamentul în caz de criză, de puseu, pe bază de cortizol, care oprește atacul sistemului imunitar asupra tecilor de mielină care protejează celulele nervoase.

-De ce? Din ce cauză apare această boala?

-Nu există o cauză cunoscută sau dovedită, poate fi o infecție netratată în copilărie, reacții la vreun vaccin, stresul, dar nu știm cu certitudine.

Really? Mi se pare ca am trecut într-o altă dimensiune și am devenit un personaj de film, nu pare a fi real.

-Există acum tratamente care întârzie sau răresc puseele. Sunt injectabile săptămânal, le poți administra singură sau să ți le facă cineva. Dar tu ești fată tânără, capabilă, sigur înveți să le faci.

 Pentru că tratamentele sunt foarte scumpe, pacienții nu își permit să și le cumpere singuri, de cele mai multe ori le primesc prin programul Național de Sănătate gratuit după o perioadă pe listele de așteptare.

Dar ai noroc, o pacientă tocmai a renunțat la tratament, o prostie, că vrea să încerce un tratament naturist, și ți-am făcut dosarul care tocmai a fost aprobat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s