Categorii
Ganduri My story

Când #stauacasă

Trebuie să recunosc, eu am intrat în această perioadă de izolare cu ceva mai mult antrenament față de ceilalți. Cumva, statul în casă de ne-voie și cu mine ne-am întâlnit de câteva ori în viață.

Cea mai recentă s-a întâmplat acum vreun an și ceva, când toată lumea se pregătea de sărbători, iar moș Crăciun mi-a adus niște solumedrol cadou, perfuzabil și comprimate, astfel încât să înțeleg, din nou, că nimic nu e mai important decât propria piele. Nici cadouri de făcut celor dragi, nici serviciul și campania de Sale, nici vizita la părinți cu portbagajul mașinii plin și la dus și la întors. Nimic în afară de mine. De starea pe care o aveam în acel moment, al prezentului continuu, unde toate planurile fuseseră suspendate și lăsaseră loc unui fel de vid, pe care îl cunoșteam deja și pe care l-am întâmpinat cu un zâmbet discret în colțul gurii:

„Știu ce vrei de la mine, prietene, vom petrece ceva timp împreună din nou. Acum că ai venit, să vedem ce mi-ai adus.”

Eram la finalul unui an plin în care, mai mult decât oricând, îmi dusesem rolul de salvator până la capăt, fără să precupețesc niciun efort, cu toată energia și resursele din dotare, pentru a închide încă o cutie a Pandorei.  Doar că astea, odată deschise, au propria lor cale…

Primul lucru pe care l-am reînvățat a fost dieta fără sare. Iar înainte de Crăciun, ca și de Paste sau alte sărbători pe la români, nu prea se poate.
Și totuși, when there’s a will..

Apoi a venit senzația de slow brain, când totul se întâmplă în creier în reluare, cu încetinitorul, în care ajungi să simți cum echipamentul din dotare face eforturi să împingă datele primite de la cele 5 simțuri mai departe în rețeaua neurală. Și da, ai senzația că mulți dintre ei, neuronii, au plecat în vacanță și ai rămas cu echipa descompletată.
Odată cu slow brain, a venit și nesiguranța pe propriile picioare, chiar mai mult pe vreme de iarnă și polei. Noroc cu mama care m-a dus și m-a adus cinci zile de la spital, mi-a gătit de regim, și m-a încurajat în fiecare zi, ea pe mine și eu pe ea. Și era bine, căci cui îți este mai ușor să îi ceri ajutorul dacă nu mamei și familiei?

Doar că mama, gospodină, a trebuit să plece acasă cu trei zile înainte de sărbătoare unde o aștepta un porc întreg de gătit pentru masa de Crăciun.
Și am rămas singură. În casă. Pentru o zi două, m-am descurcat cu proviziile lăsate de mama, dar am înțeles rapid că am nevoie de ajutor, să cer ajutor. 

Când, înainte de Crăciun, înveți din nou cum e povestea fără sare’n bucate, înțelegi că în viață contează prea puțin unde e dreptatea, e doar o chestiune de perspectivă, dreptatea se mută și ea după cum privești, și că răspunsul este cu iertare și iubire (de sine).
Și, uite-așa vine și sănătatea.”

Și cu inima grea la gândul că voi strica atmosfera de sărbătoare a celorlalți m-am apucat să îmi sun prietenii care mai erau în oraș rugându-i să facă pe ajutoarele lui moș Crăciun și să mă ajute la cumpărături pentru alimente.

Scriam mesajele și plângeam în hohote, crezând că nu am niciun drept să fac asta. Pentru că știam că îmi va trece în vreo trei săptămâni și că eu am experiență în treaba asta și nici nu eram speriată de ce mi se întâmpla mie, eram ok, pe bune. O voce în capul meu m-a salvat: „și tu ai făcut fapte bune anul acesta.  Acum ai nevoie ca binele acela să se întoarcă puțin și către tine.”

Și din muntele de vinovăție în care mă ascundeam, am descoperit că există bunătate și compasiune în lume. Că oamenii te ajută chiar și în momentele aglomerate din viața lor. Atunci am simțit cum inima se întoarce la locul ei întreagă.

Și poate că asta a făcut ca zece zile după ce a debutat puseul, examenul RMN să spună că nu este nicio leziune activă în sistemul meu. Iar ăsta a fost doar unul dintre miracolele acelui Crăciun, dar despre restul în altă poveste.

Revenind la momentul de izolare din prezent, lucrurile sunt puțin inversate. În luna care a trecut, am folosit la maxim răgazul primit de la lumea mea de zi cu zi și am făcut multe dintre lucrurile pe care le suspendasem în timp, și pe care la izolarea trecută nu le-am putut face din motive fizice clare, printre care și acest blog, spațiul meu de scris. Și am scris, am citit, am făcut yoga, am participat la un curs online, am meditat, am gătit și făcut un pic din meteahna veche de salvator (cu mască) pentru mătușa mea, dar și ajutorul dat altora face bine la suflet.

Numai că în această săptămână, mai mult decât în celelalte trecute deja, am un dor din ce în ce mai mare de mama, de ai mei și grădina lor care e doar la cincizeci de kilometri depărtare și de data asta ei nu pot să mai vină pe rând la câteva zile distanță cu provizii de mâncare și iubire că data trecută.

Acum ne bazam pe tehnologie și răbdare că da, și aceasta va trece.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s