Categorii
Around the block

În valea lui Stan

Sau o aventură neașteptată

Acum două weekend-uri am evadat din București către Curtea de Argeș într-un camping ca de poveste, printre stejari, pajiști verzi, flori de câmp și oameni frumoși. Pentru câteva zile, am pus pe pauză lumea de dincolo de intrarea plină de verdeață, departe de tehnologie, măcar un pic, dacă nu de tot.
Și zilele au trecut repede cu ceva mișcare, yoga și conversații interesante, iar la final, înainte de a pleca spre casă, ne-am gândit că un traseu prin Făgăraș ar fi frumos, că doar eram la doar vreo 45 de minute distanță.

Adică până la Valea lui Stan. Iar vorba ‘ceea, cum să ratez ocazia de a merge pe urmele vreunul posibil strămoș? 😉
Și fără să cunosc toate detaliile despre loc, m-am aruncat cu capul înainte către o nouă aventură, sperând că muntele să îmi dea, ca de fiecare dată, o porție bună de energie la pachet de adus cu mine la oraș.
Treaba asta devenise un fel de tradiție în ultimii ani, iar mai ales în anul ăsta nu voiam să ratez vreo ocazie. Cu pantofii de trekking în picioare, apă și ceva gustări în rucsac, eram gata de urcat, coborât sau ce-o mai fi fost de făcut pe traseu.

Uneori însă, prea mult entuziasm strică, cam pe-atât cât să alegem o cărare îngustă și instabilă pe alocuri pentru vreun sfert de oră. Suficient timp pentru ca lipsa mea de echilibru pe partea dreaptă să mă facă să merg folosind toate cele patru membre din dotare, să mă agăț cu încredere de fiecare trunchi de copac ce mi-era la îndemână și să apreciez fiecare piatră colțuroasă de care degetele mele puteau să se prindă zdravăn sau pe-aproape. Noroc că ne-am prins rapid că nu eram pe cărarea „oficială” și trebuie să facem o reconfigurare de traseu, nu înapoi la start, căci scurtăturile sunt mereu mai scurte, nu?! 🙂

Dacă la urcat mai e cum mai e, nu vezi hăul din spatele tău sau din laterale, coborâtul e mereu partea interesantă (a se citi dificilă cât cuprinde). Iar atunci când gleznele mele sunt din ce în ce mai nesigure pe ce pământ calcă și mușchii sunt încordați precum corzile întinse ale unei chitări, știu că nu am încotro și trebuie să cer ajutorul.

– Am nevoie de un băț de sprijin.
– Ține-te de mine și pune piciorul drept aici, și, când ești sigură pe el, mai faci un pas, spune ajutorul.
Nu prea îmi place situația asta, dar instinctul de supraviețuire dărâmă orice alt obstacol.
Fac primul pas în pantă, piciorul alunecă și ajung direct în brațele Ajutorului, care mă întreabă nonșalant dacă vreau să dansăm tango.
„Mai târziu poate fi o idee interesantă” și zâmbesc larg ca să ascund blush-ul natural din obraji și răspunsul din mintea mea.
– Nu chiar acum, zic.
Și încă un pas cu piciorul stâng, apoi mă sprijin în mână dreaptă pe o piatră cam netedă. Sau mai bine de un braț.

„De ce m-am băgat în chestia asta? Am un talent  de a-mi ignora limitele, ceva de speriat!”
„Nu, nu limitele, fricile vreau să le depășesc, și oricum altă variantă nu am decât să merg înainte. Așa că, încă un pas, pot face asta.”

Și mă prind cu mâna de creanga din dreapta și apoi de mâna Ajutorului Nr 1, iar în spatele meu e Ajutorul Nr 2.
-Respiră!
Da, știu, strâmb din nas drept răspuns. Știu că strâmbatul nu ajută la coborâre, dar pentru o fracțiune de secundă nu mai simt presiunea efortului. Mai zâmbesc puțin și reiau.
Gleznele-mi tremură, iar picioarele sunt încordate la maxim. Acum panta e prea abruptă și trebuie să cobor cu spatele, îmi spune Ajutorul.
-Sunt în spatele tău, fă câte un pas odată, mută-ti greutatea de pe un picior pe altul și asigură-te că ai stabilitate înainte să mai faci următorul pas.

Bun, hai să o facem și pe asta. Încă un pas, mai e puțin. Piciorul drept alunecă pe pământul umed, șterg cu genunchiul poteca și mă duc vreo douăzeci de centimetri în jos, înainte să aud:

-Gata, ai ajuns jos. Bravo, te-ai descurcat bine!

Mai potrivit e să spun că am scăpat. Au fost doar cinci minute de coborâre care s-au expandat  într-un interval atemporal în care aveam
senzația că epuizasem toată energia din rezervor.

Dar bucuria dată de noua faptă de „vitejie” face că toată frica să dispară, iar acum e momentul în care am curajul să recunosc că fără ajutorul celorlalți nu aș fi putut ieși din situația în care intrasem. Și mai important pentru mine, că avusesem curajul să-mi arăt vulnerabilitatea, să cer ajutorul și să mă las condusă de ceilalți printr-o situație cu ceva pericole pe ici-colo.

Iar recunoștința pentru ajutorul primit mi-a dat energia de care aveam nevoie ca să mă cațăr precum o maimuță agățată de fiecare creangă, în cazul de față scări și cabluri metalice prin vintrele canionului de piatră.

Până la final, mi-am udat pantofii de atâtea ori trecand micul pârâu din vale încât simțeam că înot prin șosete (pe care le-am aruncat ajunsă acasă, erau irecuperabile), iar alternarea urcărilor și coborârilor a scos untul din mine, mi-a arătat cine sunt și câte pot îndura chiar și atunci când cred că nu mai pot.

Mai mult decât toate, am rămas cu senzația că pot face mult mai mult decât credeam eu, dar împreună cu ceilalți, pot muta munții.

#WeCanTogether #munte #ajutor #yoga #prieteni #impreuna

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s