Categorii
Ganduri

Join me on the dark side

Acum mai bine de zece ani, m-am descoperit fan nu al trilogiei, pe atunci, Star Wars, ci a lui Yoda cu precădere, și de aici mi se spune mama înțelepciunii prin anumite cercuri, dar fețe multe adevărul are. 😉

Iar când a apărut ultima serie SW mi-a rămas în minte privirea fixă a lui Rey, ultima dintre cavalerii Jedi, deși a purtat un singur outfit pe parcursul a două filme, mult prea puțin pentru noi, femeile, și cumva prevestitor pentru perioada de post de fashion ce a urmat în zilele noastre.  Chiar și așa, luptătoarea luminii în rochia kimono de un alb murdar de la atâta zbatere, avea ceva foarte familiar în atitudine, în curățenia intențiilor și lupta ce părea a fi fără sfârșit sau sorți de izbândă, ceva care trecea mai departe de empatizare către descoperirea cu o groază-uimire că cineva poate să-ți arate povestea dinăuntru în rezoluție HD pe un ecran 4K pentru toți să o vadă și să judece. Dar mulți văd, puțini cunosc..

A fost ca o oglindă care îmi punea din nou în față efortul de a ascunde o parte din mine, din identitatea mea, de ceilalți și dorința de revanșă, de a învinge obstacolele din cale, externe și interne, care de ce fel, mai greu de deosebit uneori.

Și tot uneori, lupta cea dreaptă e mai grea, iar atunci îndemnul împăratului Palpatine de a-l urma pe calea întunecată, de a scurta drumul și a ieși mai facil din situația fără scăpare, pare ca o opțiune validă, un răstimp cel puțin.

Despre consecințele alegerii drumului mai ușor, dar întunecat au scris mulți alții mai frumos și mai bine decât aș putea eu, dar nu despre asta vreau să povestesc, ci seducția acestuia și dansul meu in jurul acestei tentații.

Când resursele se împuținează și ultimele eforturi de a rămâne pe linia dictată de principiile căii drepte s-au dovedit a fi în zadar și senzația de nedreptățire și lipsă de echilibru în felul în care lumea e alcătuită se strecoară insidios, dar din ce în ce mai insistent în minte, când imaginea de victimă apare din ce în ce mai aproape de propriul portret, atunci nevoia de evadare și răsturnare a situației care să înlăture din drum ipostaza de învins pune mintea în mișcare la găsirea unor soluții conform noilor specificații tehnice și „buget” disponibil de alocat.

Iar atunci, poziția de răzbunător, cel care-și găsește dreptatea prin metode diverse, chiar și cele care mai sar niște garduri etice, căci deh, e îndreptățit de nelegiuirile suferite până la punctul acela, vine la pachet cu schimbarea mixului de hormoni care se varsă acum în corp și dintr-o dată, doar contemplând această nouă posibilitate de acțiune, ne simțim împuterniciți de această forță nou descoperită.  Dintr-o dată, dispar depresia și amărăciunea, căci gândul unei noi acțiuni, victorioase de această dată, aduce toate beneficiile unei doze de adrenalină ca să ne putem pregăti de treabă și ceva dopamină, o dată cu zâmbetul malițios care însoțește cuvintele din minte: Asta merită pentru ce mi-a făcut!

Realitatea motivelor pentru care ne găsisem la început în starea de victimă, greu de (a)dus în conștiință, poate fi negată cu succes în continuare și, cel mai des, plasată în afara controlului nostru. Ceilalți sunt de vină pentru ce s-a întâmplat, eu doar mă salvez acum!

Cu toate informațiile pe care le cunosc despre importanța empatiei, compasiunii și despre efectele fizice în corp a emoțiilor pozitive cât și negative, iar despre de ce nu e bine să gândești de rău pot vorbi câteva ore, nu am fost nici eu imună la asaltul soluțiilor rapide, salvatoare din hăul victimizării, cel puțin aparent.

Efectul secundar ale strategiei descrise mai sus este că necesită din ce în ce mai multă energie pentru a plasa responsabilitatea pentru faptele noastre în curtea altora, de a ne justifica faptele nu doar față de ceilalți, dar mai ales față de noi înșine pentru a menține în viață rolul îndreptățitului.

Reversul medaliei, care are imprimată pe o față rolul victimei, este tipărit cu sigla agresorului, împreună creând acel întreg ce aduce completare fiecăruia, sau altfel spus, energia este aceeași, ca un combustibil ce ne animă intențiile, diferă doar modul în care o exprimăm la un moment dat. Când înțelegem că energia e a noastră să facem ce vrem cu ea, atunci apare o alegere.

 Și da, putem alege varianta rapidă de a ieși dintr-o stare de disconfort evitând asumarea responsabilității pentru situația în care ne aflăm, been there too, sau putem să ne uităm la ce ni se întâmplă cu acceptare și compasiune față de contribuția proprie la rezultat și să vedem că oricare rol ni se pare că jucăm, sunt părți al aceluiași întreg.

P.S. M-am regăsit și în rolul de salvator al poveștii al lui Rey, dar despre asta în alt episod.

Categorii
Ganduri My story

De care vreți?

Unele decizii se iau foarte ușor, mai ales când sunt din categoria da sau nu,  corect sau greșit, alb sau negru. Lucrurile se complică însă, când ne întâlnim cu diferite nuanțe de gri sau, și mai interesant, o multitudine de culori, care mai de care mai atrăgătoare cu frumusețea și profunzimea ei.
Acum mai mulți ani, am descoperit cât de importantă e această abilitate care de cele mai multe ori este considerată o setare care vine la pachet din fabrică.

Eram proaspăt ieșită din recuperare după primul puseu și făceam pași mici către viața obișnuită, aia în care mergi la supermarket să îți cumperi de mâncare. Intrată în magazin în fața galantarului cu mezeluri, am simțit deodată că erau prea multe opțiuni. Salam de Sibiu,  săsesc, șuncă de Praga, parizer simplu, cu măsline, ceafă afumată, mușchiuleț de porc. Și de la ce firma să iau?  Care e mai sănătos? Fără monoglutamat de sodiu? E vreunul cu mai puțină sare? Da’ unde i prețul? Oamenii stăteau la coadă înaintea mea și după mine, iar eu mă simțeam copleșită de o simplă alegere dintre atâtea posibilități ce-mi stăteau în față strigând  la mine parcă să mă decid odată!

Așa că am ieșit val vârtej din magazin, speriată de presiunea aia nemaiîntâlnită până atunci, fără să mai cumpăr ceva, deși mi-era foame și aveam destui bani în portofel pentru orice aș fi ales. Doar că nu am ales, cu toate că unii ar spune că și non – alegerea este și ea tot alegere până la urmă.
Ce mi se întâmpla? Eu luasem decizii cu atâta ușurință în trecut și nu-mi venea să cred că pot trece printr-o astfel de situație. De ce?

Printre multele funcții pe care lobul frontal al cortexului uman le face pentru noi se regăsește și capacitatea de a face alegeri și a lua decizii în situații în care imaginația și creativitatea sunt necesare, acolo unde nu există un răspuns corect, ci doar unul potrivit cu omul și situația în cauză. Și ține de fiecare individ ca un răspuns nou nouț să fie creat în funcție de fiecare preferință în parte. Una dintre minusculele leziuni cerebrale se situa în zona lobului frontal și împreună cu celelalte substanțe din tratamentul urmat îmi îngreunau o acțiune altă dată foarte simplă. Și faptul că vreo lună deciziile despre ce mâncam fuseseră externalizate către alte persoane, mă făcuse să îmi ies din mână.
Din fericire, timpul le vindecă pe (aproape) toate și uneori îți aduce și ceva experiență în plus.

Căutând să aflu răspunsuri despre ce mi se întâmpla, am aflat mai târziu că și aici se aplica  regula exercițiului.
Și că acest instrument minunat, mai tare ca orice computer, creierul uman, se dezvoltă, se regrupează și chiar regenerează, de fiecare dată când învățăm ceva nou și adăugăm noi cunoștințe,  ca pentru o upgradare de software care preschimbă și partea hardware sub formă de noi conexiuni și rețele între neuronii din dotare.

Cu cât învățăm, cu atât mai mult ne păstrăm creierul tânăr, asta am auzit cu toții. Doar că e nevoie nu doar să memorăm informația și să o recităm ca pe un text tocit  pentru examen, ci și să exersăm noile cunoștințe și să le punem în practică,  să le dăm propria noastră formă, folosindu-le în procesele de gândire și decizie proprii. Și atunci poate reușim să venim cu soluții noi la întrebări vechi, chiar dacă nu urmăm calea bătătorită de alții înaintea noastră.

Până la urmă, orice decizie e bună, stânga, dreapta, înainte sau înapoi, oricare dintre ele e un răspuns. Chiar și lipsa ei, dar atunci e posibil să rămâi nemâncat. 

Categorii
Ganduri

O zi frumoasă ca tine!

De curând, am primit ca temă de meditație să-mi exprim recunoștința și iubirea față de sursele mele de inspirație în această viață. Și mi-a apărut în minte o listă întreagă de oameni și întâmplări care se învârteau ca într-un carusel de fapte bune și minuni, atât de multe încât la un moment dat, copleșită de ele, m-am gândit că fie am făcut ceva foarte bun într-o viață anterioară, fie trebuie să fac ceva super tare în asta de-acum. Juriul nu a decis pe speța asta încă, așa că rămâne de văzut în episoadele viitoare. 😉

Chiar și așa, aveam senzația că uit ceva și că am lăsat pe cineva afară din listă, pe cineva care strânsese toate aceste lucruri și le transformase cumva…..pe mine.

Opaa, ți-au cam murit lăudătorii, fato, a fost primul gând autoflagelator. Lauda de sine sau lipsa de smerenie nu e văzută prea bine, astea erau mesajele primite în copilărie. Dar dacă acest gând năstrușnic vine după ani mulți în care cei din jur îmi păreau mai bine echipați pentru viață decât mine? Și a fost un drum lung și întortocheat cum zice povestea ca să ajung la el?

Acum ceva ani, o prietenă bună pe care am cunoscut-o la cabinetul ei de terapie, Mihaela, mi-a spus ca fiecare om e responsabil de ceea ce  face cu darul pe care l-a primit, adică cu resursele avute la îndemână, dar și că ce face cu ele este între el și conștiința lui. Deoarece nimeni  altcineva din afară nu poate cunoaște cu adevărat care sunt obstacolele (interioare) pe care are nevoie să le depășească.
Nu știu cât am înțeles pe loc, dar era o lecție predată în mai multe ședințe, care se încheiau invariabil cu un zâmbet cald și plin de compasiune și urarea „Să ai o zi frumoasă ca tine!”

Prima dată mi s-a părut cel mai frumos mod de a face un compliment cuiva și îmi creștea puțin inima când mă gândeam că cineva atât de important și evoluat ca ea vede ceva frumos și la mine.

Învârtind în minte acest gând și restul lecției în drum spre casă, mi-am amintit o scenă dintr-un film unde un bătrân maestru de arte marțiale ce locuia într-o casă dărăpănată e vizitat de zeița bunăvoinței care îi aducea un învățăcel în căutare de un profesor. La vederea musafirilor și a întrebării îngrijorate a zeiței despre starea lui, maestrul și-a aruncat toiagul în jurul casei și a răspuns:
-Zeiță, am fost puțin deprimat! Iar casa se transformă într-un templu nou în cea mai exotică grădină.

Atunci am înțeles cum gândurile ce le păstrăm în mintea noastră ne construiesc felul în care experimentăm viața, într-un peisaj trist și dărăpănat sau unul plin de lumină, cu judecățile de valoare utilizate cel mai des: bun, rău, urât sau frumos. Și am văzut urarea Mihaelei ca pe cel mai diplomat mod de a-mi transmite un mesaj despre puterea noastră de transformare asupra propriei vieți, doar schimbând perspectiva din care privim: O zi atât de frumoasă pe cât o văd eu, pe cât mi-o fac eu.


Acum, deși mai am multe surse de inspirație printre oamenii din jurul meu,  am învățat că înaintea tuturor, eu sunt responsabilă și recunoscătoare pentru cât de frumoasă e ziua mea. Și la fel spun și eu celorlalți: O zi frumoasă ca tine!

Categorii
Sunday brunch

Lecția de gătit

Mulți știu că eu îmi petrec duminica în familie, în două versiuni: fie la ai mei la țară, fie la prânz cu mătușa când stau in București. Tradiția asta a început de când am rămas în oraș de capul meu pe la 23 de ani, pentru că părinții mei au ieșit la pensie și s-au mutat la țară. Mătușa a preluat rolul de protector de la mama, dar în stilul ei propriu.

Mama nu m-a pus niciodată să gătesc, credea că e suficient să mă uit la ea cum pregătește mâncarea și să fur meserie, și atunci când încercam să mă amestec în proces, îmi dădea câteva sarcini mici și îmi spunea că o să fac destul când voi fi la casa mea.
Iar când am fost la casa mea, luam indicațiile gastronomice prin telefon și îmi găseam singură propriul drum. Și se potrivea cu stilul laissez-faire în care mă crescuse. Era bine într-un fel, experimentam, mai greșeam, învățam și tot așa înainte. De la tocăniță până la friptură era loc suficient pentru creativitatea mea peste sfaturile maică-mii.


La celălalt pol era mama mea numărul 2,  așa cum am denumit mai târziu relația dintre noi care o depășea pe cea de simplă mătușă – nepoată. Ea credea că înveți făcând și respectând ad literam rețeta din cartea de bucate și ce îți spune bucătarul șef să faci. Adică ea. Pas cu pas. Nu îmi spunea de la început tot procesul, ci doar pasul următor.
– Acum, avem nevoie de o cană.
– Si ce facem cu ea?
– Adu-mi cana și vezi apoi, venea răspunsul ei de profesoară intransigentă.
Eu inspiram adânc ca să trec peste frustrarea de a fi tratată precum un copil mic, ceea ce între noi fie vorba puteam fi oricând, din perspectiva celor mai bine de 50 de ani care ne despărțeau, și mă conformam. Așa am învățat cu lux de detalii cum să fac checuri, cremă de zahar ars, chifteluțe de dovlecei și multe altele. O singură rețetă nu a reușit să mi-o transmită mai departe: clătitele ei faimoase din copilăria mea, asta pentru că nu mai aveam tigaia potrivită și nici nu reușeam mereu să le întorc așa cum o făcea ea ca un maestru.

În fiecare duminică când mergeam la ea, eram ajutorul de bucătar, care face toate lucrurile mărunte și ușor, ușor am reușit să trec clasa. Am realizat asta când a fost nevoie să devin vioara întâi în bucătărie lângă ea odată ce anii și-au pus amprenta și vederea ei slăbea din ce în ce mai tare. Dar mintea nu. Mintea ei știa toți pașii și nu accepta compromisuri de la calea bătătorită în atâția ani de zile. Și au mai ieșit scântei, și de la aragaz și de la noi, până când am găsit o nouă cale, cea de mijloc.


Pentru că de această sărbătoare de Paște voi sta în București, în ultimele trei zile am făcut singură maratonul meu de gătit, de la ouă roșii, chec, cremă de zahăr ars, ciorbă de lobodă și stufat de pui, pentru că nu sunt fan carne de miel sau ied. Acum, cu câteva ore înainte de momentul sărbătorii, le sunt recunoscătoare ambelor „profesoare” pentru că, fără să mă prind, au făcut din mine un om care se descurcă în bucătărie, onorabil în majoritatea cazurilor.
Și acum am realizat cu adevărat ce înseamnă efortul atâtor mame și bunici de a pregăti mesele noastre de sărbătoare. Săru’mâna pentru masă! 

Categorii
Ganduri My story

Când #stauacasă

Trebuie să recunosc, eu am intrat în această perioadă de izolare cu ceva mai mult antrenament față de ceilalți. Cumva, statul în casă de ne-voie și cu mine ne-am întâlnit de câteva ori în viață.

Cea mai recentă s-a întâmplat acum vreun an și ceva, când toată lumea se pregătea de sărbători, iar moș Crăciun mi-a adus niște solumedrol cadou, perfuzabil și comprimate, astfel încât să înțeleg, din nou, că nimic nu e mai important decât propria piele. Nici cadouri de făcut celor dragi, nici serviciul și campania de Sale, nici vizita la părinți cu portbagajul mașinii plin și la dus și la întors. Nimic în afară de mine. De starea pe care o aveam în acel moment, al prezentului continuu, unde toate planurile fuseseră suspendate și lăsaseră loc unui fel de vid, pe care îl cunoșteam deja și pe care l-am întâmpinat cu un zâmbet discret în colțul gurii:

„Știu ce vrei de la mine, prietene, vom petrece ceva timp împreună din nou. Acum că ai venit, să vedem ce mi-ai adus.”

Eram la finalul unui an plin în care, mai mult decât oricând, îmi dusesem rolul de salvator până la capăt, fără să precupețesc niciun efort, cu toată energia și resursele din dotare, pentru a închide încă o cutie a Pandorei.  Doar că astea, odată deschise, au propria lor cale…

Primul lucru pe care l-am reînvățat a fost dieta fără sare. Iar înainte de Crăciun, ca și de Paste sau alte sărbători pe la români, nu prea se poate.
Și totuși, when there’s a will..

Apoi a venit senzația de slow brain, când totul se întâmplă în creier în reluare, cu încetinitorul, în care ajungi să simți cum echipamentul din dotare face eforturi să împingă datele primite de la cele 5 simțuri mai departe în rețeaua neurală. Și da, ai senzația că mulți dintre ei, neuronii, au plecat în vacanță și ai rămas cu echipa descompletată.
Odată cu slow brain, a venit și nesiguranța pe propriile picioare, chiar mai mult pe vreme de iarnă și polei. Noroc cu mama care m-a dus și m-a adus cinci zile de la spital, mi-a gătit de regim, și m-a încurajat în fiecare zi, ea pe mine și eu pe ea. Și era bine, căci cui îți este mai ușor să îi ceri ajutorul dacă nu mamei și familiei?

Doar că mama, gospodină, a trebuit să plece acasă cu trei zile înainte de sărbătoare unde o aștepta un porc întreg de gătit pentru masa de Crăciun.
Și am rămas singură. În casă. Pentru o zi două, m-am descurcat cu proviziile lăsate de mama, dar am înțeles rapid că am nevoie de ajutor, să cer ajutor. 

Când, înainte de Crăciun, înveți din nou cum e povestea fără sare’n bucate, înțelegi că în viață contează prea puțin unde e dreptatea, e doar o chestiune de perspectivă, dreptatea se mută și ea după cum privești, și că răspunsul este cu iertare și iubire (de sine).
Și, uite-așa vine și sănătatea.”

Și cu inima grea la gândul că voi strica atmosfera de sărbătoare a celorlalți m-am apucat să îmi sun prietenii care mai erau în oraș rugându-i să facă pe ajutoarele lui moș Crăciun și să mă ajute la cumpărături pentru alimente.

Scriam mesajele și plângeam în hohote, crezând că nu am niciun drept să fac asta. Pentru că știam că îmi va trece în vreo trei săptămâni și că eu am experiență în treaba asta și nici nu eram speriată de ce mi se întâmpla mie, eram ok, pe bune. O voce în capul meu m-a salvat: „și tu ai făcut fapte bune anul acesta.  Acum ai nevoie ca binele acela să se întoarcă puțin și către tine.”

Și din muntele de vinovăție în care mă ascundeam, am descoperit că există bunătate și compasiune în lume. Că oamenii te ajută chiar și în momentele aglomerate din viața lor. Atunci am simțit cum inima se întoarce la locul ei întreagă.

Și poate că asta a făcut ca zece zile după ce a debutat puseul, examenul RMN să spună că nu este nicio leziune activă în sistemul meu. Iar ăsta a fost doar unul dintre miracolele acelui Crăciun, dar despre restul în altă poveste.

Revenind la momentul de izolare din prezent, lucrurile sunt puțin inversate. În luna care a trecut, am folosit la maxim răgazul primit de la lumea mea de zi cu zi și am făcut multe dintre lucrurile pe care le suspendasem în timp, și pe care la izolarea trecută nu le-am putut face din motive fizice clare, printre care și acest blog, spațiul meu de scris. Și am scris, am citit, am făcut yoga, am participat la un curs online, am meditat, am gătit și făcut un pic din meteahna veche de salvator (cu mască) pentru mătușa mea, dar și ajutorul dat altora face bine la suflet.

Numai că în această săptămână, mai mult decât în celelalte trecute deja, am un dor din ce în ce mai mare de mama, de ai mei și grădina lor care e doar la cincizeci de kilometri depărtare și de data asta ei nu pot să mai vină pe rând la câteva zile distanță cu provizii de mâncare și iubire că data trecută.

Acum ne bazam pe tehnologie și răbdare că da, și aceasta va trece.

Categorii
Ganduri

La genul feminin

Zi de weekend, duminica merg în vizită la părinți. Pe drum în mașină, mi-aduc aminte de momentele când eram copilă și îi așteptam pe ai mei să vină în weekend la bunici unde eram cazată în vacanță, cel puțin câteva săptămâni pe vară.  Flash back cu rochiile mamei, foarte feminine, cu bretele, imprimeuri în dungi subtile și veste asortate, că doar era croitoreasă de comandă, cu papucii cu toc din lemn și piele decupată, ea și mătușa mea păreau coborâte din reviste. Mă uitam la ele, dorind să ajung cât mai repede să fiu și eu la fel de frumoasă și elegantă.

Ținuta mea de azi: tricou oversized, blugi skinny și pantofi sport. Where did it all go?

Da, viața de azi e diferită față de acum 30 de ani. Poate nu mai mult decât diferența pe care mama o experimenta față de bunica acum 50 de ani.  Mama, care se depărta de hainele țesute în casă, cu ii și cojoace brodate și batic pe cap.

Da, libertatea pe care o am azi de a purta pantaloni și haine care îmi pot scoate în evidență sau nu feminitatea este un drept câștigat din efortul generațiilor care au venit înaintea mea. Pentru ca eu să fiu azi în poziția în care sunt, recunosc meritul și munca lor, pentru că am avut acces la educație, pentru că am propria casa, a mea pe persoana fizică 😊, mașină, pentru că am o carieră, nu doar un loc de muncă, pentru că am instrumentele necesare unui trai pe cont propriu, fără să depind de cineva, e și meritul lor.  Succesul si realizările mele se bazează pe strădaniile lor, ca pe niște cărămizi stabile din fundația puternică a unei case,  generații de femei puternice, dornice să schimbe ceva, să își spună punctul de vedere, să le arate tuturor ce pot face, de ce sunt în stare și că în multe cazuri o pot face mai bine ca un bărbat. Ca ei, bărbații să le vadă ca pe niște parteneri de drum care merită să stea la aceeași masă cu ei.

Eu sunt una dintre cele care trăiesc libertatea visată de bunicile și mamele noastre. Sau nu?

În dorința de a ne educa spre mai bine, spre evoluție, depășire a barierelor, nu îmi aduc aminte să fi învățat cum să mă port într-o relație cu sexul opus altfel decât urmărindu-mi modelele în acțiune.

Mamaie a fost o femeie deșteaptă, cu mult peste alți băieți din generația ei și, deși tata-mare a dat-o târziu la școală, mai mult de gura învățătorului care l-a amenințat că îl raportează la poliție dacă nu trimite fata la școală, a reușit să iasă fruntașă în toți anii de la școala din sat. Ar fi făcut și liceul la Ploiești dacă nu îl bombardau nemții în al doilea război mondial și n-a mai avut unde studia.

S-a întors acasă și după război a făcut școala de dactilograf și s-a angajat la colectiv, unde, pentru că îi mergea mintea iute la calcule, au pus-o socotitoare șefă și începuse să-i organizeze pe oameni pe acolo. Dar lumea în sat începuse să vorbească, că de, nu se cade o femeie măritată să se țină mai presus cu bărbații, așa că tataie i-a zis să nu se mai ducă și văd ei cum s-or descurca cu banii. Mamaie l-a ascultat atunci, iar tataie a ascultat apoi ce i-a spus ea să facă toată viața. Și le-a fost bine, chiar dacă, din afară ai fi zis că ea hotăra totul. Acum, nu mai cred asta. Cred că au fost doi oameni suficient de norocoși să se înțeleagă unul pe celălalt și să își recunoască calitățile și defectele.

Din cealaltă parte a arborelui genealogic, sora cea mare a tatei a fost trimisă la București să învețe meserie la 15 ani în casa unei văduve de război a unui colonel de la infanterie, cu doi copii, căci doamna studiase desen tehnic și avea un ochi artistic și acum, sărăcită după război mai câștiga ceva bănuți ca modistă pentru doamnele din soțietate, cu care înainte ieșea la plimbare.

După venirea comuniștilor, s-a angajat la una dintre multele cooperative ce au fost înființate atunci, “Munca și artă”, pentru croitorie de comandă și a urcat pe scara ierarhică până la gradul 5 de maistru, ajungând responsabila centrului unde a lucrat aproape toată viața. Printre primele lucruri cumpărate după ce s-a mutat singură cu chirie a fost o mașină de cusut ca să poată să câștige un ban în plus, și așa, independența.

Avea o listă lungă de cliente din lumea bună, de la profesoare universitare, contabile și inginere până la rudele de la țară, toate o apreciau pentru stil, precizie și punctualitate. S-a căsătorit târziu, când deja trecuse prin viață, iar prezența unui bărbat însemna stabilitate, nu necesitate pentru a supraviețui, la asta s-a descurcat foarte bine și singură.

Printre multele lucruri pe care le-a croit, ea le-a făcut prezentările părinților mei, după ce mama a intrat și ea ca ucenică la croitorie în aceeași faimoasă cooperativă. Și niște ani mai târziu, hop și eu…

Portretele de mai sus sunt ale unor femei puternice, cu atitudini diferite față de generațiile dinaintea lor, în esență, în fond, dar în ce privește forma, feminitatea era în continuare foarte prezentă, ca un element de siguranță, de conformism și nu numai. Rochiile, fustele și taioarele după ultima revistă ajunsă în țară pe sub mână erau întotdeauna la îndemână de a fi croite exact pe măsura fiecăreia pentru mama și mătușa mea. Mamaie nu a purtat niciodată pantaloni, iar singurii ciorapi pe care îi accepta erau cei care se potriveau la jarteaua cu care se obișnuise.

Pentru generația mea aceste limite nu mai există, putem purta ce vrem și cum vrem, pantaloni, fuste, cu sau fără, barierele în calea femeilor din trecut s-au estompat, atât în formă, cât și în fond. Avem mai multă libertate să ne exprimăm și să ne punem în practică visurile, împrumutând de la bărbați puterea și curajul de a păși cu siguranță de sine spre o lume nouă desenată cu și de noi, femeile.

Cu toate acestea, pare că, în acest proces de schimbare derulat de-a lungul mai multor generații, și noi am pierdut ceva, sau mai degrabă am dat la schimb către ceilalți o bucată din propria esență, de a fi exprimarea sensibilității și a vulnerabilității, a frumosului în chip de feminitate, ducându-ne acum în strania situație de a ne căuta locul în ecuația relațiilor cu ei, bărbații.

Ce rol avem în relație când Ei se îngrijesc de frumusețea exterioară cu rigurozitate, au un număr egal sau mai mare de produse de îngrijirea a pielii și a părului, când ei gătesc, plâng și își exprimă vulnerabilitățile mai ceva ca noi?

Aș vrea să spun că am un răspuns pentru această întrebare, dar încă îl caut și eu. Ce pot spune este o simplă constatate a faptului că în aceste vremuri diferențele dintre sexe s-au micșorat, că avem nevoie să ne uităm la această ecuație având în minte ideea de complementaritate și nu a raportului de forțe dintre cele două elemente (ne)cunoscute.

Că putem învăța de la „cealaltă tabără”, dar să nu uităm propriile noastre atuuri native, mai mult ca oricând, pe cele de care avem mare nevoie în aceste zile: capacitatea de a dărui iubire și compasiune.


 

Categorii
Sunday brunch

Un prânz cu mătușa

-Ah, ce cafea dulce și bună! Cum numai tu știi să faci! mă lăudă mătușa.

La cei aproape 90 de ani, tanti Vucki locuiește și se descurcă singură cu toate treburile casei: spălat, călcat, curățenie și niciodată nu rămâne restantă la plata facturilor sau datoare nimănui. Îți dă restul până la ultimul ban și așteaptă ca și ceilalți să facă la fel.

Nu aruncă mâncare din principiu: Am dat bani pe ea, o mănânc, îmi spunea adeseori, când eu eram gata să renunț la ce cumpărasem în exces sau nu-mi mai plăcea. „Eu am muncit pentru banii ăștia.”  Venise în București prin anii ’40 după război, când făina și zahărul se obțineau foarte greu, pe cartelă și nu oricine avea acces la ele.

În ciuda “echipamentului” uzat, are  încă o vitalitate care mă face să mă rușinez dacă mă plâng de ceva.

Era o după-amiaza de duminică călduroasă de vară, ca multe altele în care ne vizitam la prânz și care se încheia invariabil cu obișnuita cafeluță. Soarele trimitea câte-o rază pe diagonala camerei de la mansarda casei vechi naționalizate construită pe la începutul secolului trecut.

Deschidem televizorul după ce am epuizat subiectele obișnuite, ce mai fac, cum sunt ai mei, ai mai vorbit cu cutărica, și vedem o știre ca de la jurnalul de ora 5: o fată s-a sinucis din dragoste….

-Da, e greu, tanti Vucki, când nu ai cu cine să vorbești în cazuri din-astea! zic eu, încercând să o justific pe biata fată și să ieșim din zona lacrimogenă în care intrasem, mai ales eu.

Tanti Vucki se întoarce spre mine și îmi spune:

-Dragă, de ce, s-au terminat bărbații?! cu aerul femeii care oricând se poate ridica de pe scaun să găsească soluția.

Și eu, care mă gândeam că are nevoie de protecția mea față de duritatea zilelor noastre, mi-am adus aminte atunci că ea le văzuse deja pe toate.

Categorii
My story

O intamplare din viata mea

-Domnișoară, dumneata vomiți din cap! îmi spuse asistenta care tocmai mi-a făcut o radiografie la plămâni.

Am început să râd, cumva uimită de absurdul situației descrise. Cum poate cineva să vomite din cap? Poate din stomac, deși eu nu mai mâncasem o masă normală, sau măcar vreun fel de mâncare, de ceva vreme. Și cu toate astea, la fiecare sfert de oră sau vreo schimbare a poziției, ceva tot ieșea din mine…

Iar când brancardierul gonea cu mine pe culoarele înguste ale spitalului din cabinet in cabinet, aveam pe față un zâmbet căci nu știam ce e mai periculos sau mai probabil să se întâmple, să intrăm într-un perete sau să vomit la prima curbă.

În fiecare cabinet, trebuia să repet povestea fiecărui medic specialist nou: internist,  ORL-ist, oftalmolog, și în final neurochirurg. Cum mi se făcuse rău de la stomac cu o săptămâna în urma, după ce lucrasem până la 12 noaptea ca să pregătim deschiderea unui nou magazin, cum am vomitat toată noaptea și am chemat dimineața salvarea care mi-a dat un metoclopramid si mi-a zis să mănânc de regim că-mi trece. Doar că zilele treceau și eu tot amețeam și iar o luam de la capăt. Nu prea puteam merge drept și o cam luam la vale într-o parte sau alta, iar ochii îmi redau imaginea de la un televizor pe lămpi stricat care se tot mișca în jos și în sus.

Mama mă adusese cu forța la spital, convingându-i pe toți că nu se mai poate altfel:

-Eu nu mai am ce sa-i fac acasă. Uitați-va la ea, nu mănâncă de 3 trei zile, trebuie sa ii dați un tratament! Puneți-i o perfuzie ceva, nu vedeți că mai are puțin si leșină? țipa sau se ruga de cei din camera de gardă.

Neurochirurgul a decretat: Da, este de natura neurologică. Dar trebuie să o transferăm la spitalul Colentina pentru că noi nu avem secție de Neurologie aici și nici nu este de operație.

Buun, 3 ore și o perfuzie mai târziu, mă plimb cu ambulanța prin București, nu la orizontală, ci prinsă bine de centuri într-un scaun, din care oricum simțeam fiecare denivelare, mai bine zis stomacul meu (sau capul?!). S-a făcut noapte și după aceleași “introduceri” și explicații ajung într-un salon unde primesc alte substanțe în perfuzie și într-un final adorm, bucurându-mă că am încheiat excursia pe ziua de azi.

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

-Doamnă doctor, care e diagnosticul? am întrebat-o pe doctoriță.

Trecuse o săptămână de când eram in spital și făcusem toate analizele posibile,  CT, RMN și alte abrevieri, perfuzii la ordinea zilei si tot felul de pastile, mâncam acum, slavă Domnului, dar mergeam încă precum un om beat și as fi vrut să mă trezesc cât mai repede.

-Draga mea, ai niște leziuni pe creier, începu doctora așezându-se pe pat lângă mine. Nu sunt multe, dar văd că ai o evoluție pozitivă și, dacă urmezi tratamentul, poți duce o viața normală.

 Leziuni? Cum adică leziuni? Eu nu fusesem în niciun accident, nici nu mă lovisem la cap, de unde până unde? Și de ce doctora era atât de drăguță cu mine așa de-odată, când până atunci se comportase mult mai cerebral?

Nu am avut curajul să-i întrerup discursul și apoi a ieșit ca o furtună din salon vorbind cu o altă pacientă, la fel cum și venise.

Mi-am promis că data viitoare când o văd am s-o întreb tot ce era atât de neclar.

Afară, primăvara își făcea treaba ei, nestingherită de problemele și dilemele mele. Înainte de internare, totul era gri și uscat,  copacii aveau crengile goale, așteptând zile mai călduroase. Acum, de la fereastra camerei de spital, văd cum totul se colorează în verde crud și alb și galben. Aș vrea să ies afară în grădina spitalului să mă bucur de cât de frumos e totul acum când e proaspăt și viu, ca un nou-născut. Cine știe, poate se lipește ceva și de mine? Dar încă mă deplasez cu căruciorul cu rotile și am propriul meu „șofer”, brancardierul de serviciu, când trebuie să merg la vreun consult sau analiză. Iar cu liftul este o aventură întreagă, întâi aștepți până urcă la ultimul etaj cam vreo 5 minute, apoi se deschide o ușă mare dublă și când se trage grilajul pliabil, apare liftiera plictisită care întreabă unde mergem până când își primește și ea partea.

Mama a uns suficiente balamale ca să avem trecere fără prea multe probleme. Dar cum o fi pentru cei ce nu au norocul ăsta?

O nouă zi, o nouă vizită de dimineață a doctorei. Acum e momentul!

-Doamna doctor, ieri nu am înțeles prea bine care este diagnosticul meu. Ce fel de leziuni sunt acestea? Eu nu am fost în vreun accident și nici măcar nu am dureri de cap! spun eu, zâmbind puțin.

Doctora se așază din nou pe pat și mă ia de mână cu o privire înțelegătoare. Îmi aduce aminte de Audrey Hepburn, cu ochii mari și migdalați, are o grație anume în momentele de respiro.

-Ileana, draga mea, leziunile acestea cerebrale nu sunt în urma unui accident. Denumirea oficială a diagnosticului este scleroza multiplă și afectează sistemul nervos central. Boala nu se vindecă, este autoimună, degenerativă, dar nu este amenințătoare de viață. Poți avea o viață absolut normală, poți face copii, dar e mai bine sa te grăbești.

Cred că pupilele mi s-au dilatat până când irisul a fost acoperit cu totul. Aud cuvintele doctorei și nu pot crede că vorbește despre mine. E prima oară în viață când sunt internată în spital și îmi spune asta? Pe bune? Nu se poate să fiu atât de bolnavă, de când mă știu sunt sănătoasă. Indiferent ce-ar fi, mă vindec și merg mai departe!

 Doctora continuă:

– Acum în spital ți-am administrat tratamentul în caz de criză, de puseu, pe bază de cortizol, care oprește atacul sistemului imunitar asupra tecilor de mielină care protejează celulele nervoase.

-De ce? Din ce cauză apare această boala?

-Nu există o cauză cunoscută sau dovedită, poate fi o infecție netratată în copilărie, reacții la vreun vaccin, stresul, dar nu știm cu certitudine.

Really? Mi se pare ca am trecut într-o altă dimensiune și am devenit un personaj de film, nu pare a fi real.

-Există acum tratamente care întârzie sau răresc puseele. Sunt injectabile săptămânal, le poți administra singură sau să ți le facă cineva. Dar tu ești fată tânără, capabilă, sigur înveți să le faci.

 Pentru că tratamentele sunt foarte scumpe, pacienții nu își permit să și le cumpere singuri, de cele mai multe ori le primesc prin programul Național de Sănătate gratuit după o perioadă pe listele de așteptare.

Dar ai noroc, o pacientă tocmai a renunțat la tratament, o prostie, că vrea să încerce un tratament naturist, și ți-am făcut dosarul care tocmai a fost aprobat.

Categorii
Fictiune

Poveste despre o prințesă și balaurul ei

A fost odată o prințesă care, de mică, a primit în dar un pui de balaur și s-a împrietenit cu el. Ea l-a lăsat să stea în podul casei și avea grijă de el să mănânce și să doarmă, ca să nu îi sperie pe cei din jur.

Anii au trecut si prințesa crescu și descoperi că lumea este mare și frumoasă, iar balaurul devenise un fel de bodyguard, care avea grijă ca prințesa să iasă întreagă și nevătămată din aproape orice situație.

Într-o zi, ea a cunoscut un prinț, puțin cam făt-frumos, iar ei îi plăcea tare mult să-și petreacă timpul împreună cu el.

Balaurul, neîncrezător în intențiile prințului, se uita cu un ochi hâtru la acesta, căci, de frumos, era frumos, n-ai ce-i zice, dar cât de bun (la suflet), nu era prea convins

La un moment dat, din neatenție, Făt-frumos spuse ceva ce a speriat-o pe prințesă, și, înainte de a se dumiri prea bine, balaurul a și răpit-o pe fată (doar ca să o pună la adăpost, bineînțeles) și deja a trimis niște foc și pară către amărâtul de prinț.

Acesta nu înțelegea ce se întâmplă, dar voia să o scape pe fată din ghearele balaurului ca să fie din nou împreună.

Fata, văzând ce se întâmplă, se hotărî să-l ajute pe băiat și îi spuse vraja cu care să-l îmblânzească pe balaur:

„Îmi pare rău că am speriat prințesa, promit să fiu mai atent data viitoare.”

Aaa, și să-i dea drept tribut niște prăjituri cu ciocolată. 😋

Auzind cuvintele prințului și văzând zâmbetul larg al fetei, fiara s-a înmuiat pe dată și o eliberă pe fată.

Și, în acest fel, reuși prințesa să nu mai pună pe fugă pe oricine se apropia de ea.

*

Povestea asta nu e tocmai o poveste pentru copii, mai degrabă pentru copii mari. A fost scrisă acum mai bine de doi ani, când lumea părea mult mai roz, chiar și fără COVID 19, și a fost modul grațios găsit de a rezolva o mică ceartă în cuplu.

Mai târziu am înțeles că, pe lângă tiparul de comportament pe care încercam să îl explic atunci, al femeii puternice, gata de atac, la orice semn de lipsă de respect din partea partenerului, un alt tipar își arăta subtil capul printre rânduri.

Acela apărut ca antidot la puternicia feminină, atât de comună nowadays, și era semnul nevoii de a fi acceptată și primită în relație si cu părțile mai puțin frumoase, cele pe care nu le recunoaștem în fața altora și poate nici a noastră înșine cu ușurință. Iar pentru această acceptare înțelesesem că trebuie să „dezarmez balaurul”, adică să îmi arăt partea vulnerabilă, sensibilă ca o floare (poate chiar un bujor 😊). Era un act de curaj, umblând precum Andrii Popa cu pieptul dezgolit și sperând că celălalt va înțelege mesajul corect.

Doar că dorința de a fi acceptat in relație poate fi si a liability, un punct slab ce expune manipulării si deschide un fel de cutie a Pandorei despre care nu voiam să cred că există. Sau că mi se poate întâmpla chiar mie.

Cu toate acestea……

P.S. Balaurul a avut dreptate. De la bun început. Așa că într-un final a luat-o pe prințesă de lângă prințul puțin cam prea făt-frumos și a salvat-o de la nefericire. Un timp au stat amândoi, balaurul și prințesa, închiși în turn, negociind uitarea și iertarea celor din poveste și promițând ca nu vor mai dezvălui vraja care îl dezarmează pe balaur oricui.

P.P.S  Acum cred că nu poate exista o relație adevărată fără vulnerabilitate asumata și în același timp, ceva bariere de protecție, ca două variabile, flexibile în spațiul relației, care să permită celor doi să își arate ambele fețe ale monedei personalității lor. 

Și că dragostea, precum binili, învinge! 🙂

Categorii
Around the block

Despre asteptări, dezamăgiri si responsabilitate

Pe drumul vindecării, am ajuns și in India, Mysore, Karnataka, mai exact la Indus Valley Ayurvedic Centre.
Acum, trebuie să spun că nu știam mare lucru nici despre loc, nici despre ce anume tratamente voi face aici, dar am plecat cu inima deschisă către acest nou drum ce a apărut in fața mea. și uite așa, ca o floricică, plină de bunăvoință și umor, după două zboruri de câte patru ore și un drum cu autobuzul de 5 , lângă o gașcă plină de viață, sunt întâmpinată cu ghirlande de iasomie, ceai și binecunoscutul semn roșu in frunte ca binecuvântare. Toate bune și frumoase.

Doar că, după consultațiile doctorilor ayurvedici și inceperea tratamentelor propriu-zise, gașca s-a cam spart, mai precis cand fiecare a iesit, mai mult sau mai putin voit, din zona lui de confort.
Iar din gașca de oameni „normali” (a se citi fete) cu controlul la purtător, au iesit la iveală toți balaurii pe care nu vrem sa ii privim în viața noastră obișnuită de acasă.
Am vazut cum la primele semne de ieșire din „programul stabilit”, lucru cumva atât de normal aici, indian style , unii s-au transformat în agresori, căutând un vinovat în exterior pentru lipsa de organizare, de fapt de control asupra situației, pe care să-l crucifice fără drept de apel. Alții au optat pentru postura de victimă, copleșiți de valul schimbarii plângându-se oricui stătea să îi asculte, dar nu și cui putea să ii ajute.

In această atmosferă foarte puțin zen, mi-am adus aminte de o zicală românească potrivită și în India: „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”
Putem alege să găsim vinovați in oamenii care au organizat excursia, transportul, cazarea, locația aleasă, dar e bine sa ne aducem aminte ca nimeni nu ne-a pus pistolul la tâmplă să venim intr-un retreat ayurvedic indian unde majoritatea alegerilor sunt deja setate.

Da, putem considera că instructorul de yoga nu este un om de cuvânt pentru că întârzie la clasă și nu ține dieta primită după litera legii. Și nici să mai avem incredere in el de acum incolo, pam-pam! Chiar și așa, ne-ar fi de ajutor să tinem cont de diferenta de cultură in India unde punctualitatea nu există în felul in care o cunoaștem noi europenii, iar intarzierile sunt acceptate cu îngăduință. Iar dacă ține sau nu dieta, poate fi o alegere personala asumată, nu un exemplu de urmat.

Putem și să ne purtăm ca și cum toți ceilalți au mai multă putere, șansă, noroc, și noi nu, uitând ca fiecare este responsabil pentru propria persoană, pentru bunăstarea sa interioară si exterioară și că, și aici, nu te obligă nimeni să faci ceva ce nu îți face bine sau nu îți place.

India este cu adevărat o experiență de neuitat, surprinzătoare și coplesitoare, care te ajută să iti schimbi perspectiva asupra propriei vieti, de la nivelul la care suntem si după propriile posibilitati. Depinde de fiecare cum primește acest dar in inima si mintea lui.

P.S. Pentru mine a fost o vacanță mi-nu-na-tă! Eu vorbesc din pozitia norocoasă de a fi primit o dietă normală si tratamente de regenerare celulară, adică niste masaje precum răsfățul Cleopatrei, fără detox, fără restricții majore. Recunoscătoare pană la cer!