Categorii
Ganduri

De ce sunt importante poveștile?

Mai ales acum, când suntem înconjurați de mesaje care mai de care mai negative și dătătoare de panici și anxietăți. Când ne dorim sa aflăm adevărul și nu o versiune editată a acestuia, indiferent de cine o face sau de intențiile din spatele editării.  Știm deja cu ce este pavat iadul.

Și cu toate acestea, când luăm o întâmplare și ne gândim la cum să o transmitem mai departe celorlalți, familie, prieteni sau necunoscuți, o trecem prin mai multe filtre. Propria noastră perspectivă, la propriu și la figurat, din momentul trăirii live a întâmplării (eram sus, jos, in dreapta sau în stânga, puteam vedea clar sau aveam obstacole in calea vederii), are un impact. Gândurile și emoțiile din acele momente completează și ele tabloul, făcându-l mai ușor de memorat de creierul din dotare.

Fiecare revizitare a amintirii evenimentului o îmbogățește cu ceea ce gândim și simțim la momentul prezent, ducând astfel la o amintire nou creată,  „upgradată” sau modificată de noile informații pe care rețelele de neuroni le trimit in sprijinul marcării evenimentului cat mai tare in memorie. Și tot așa, până când amintirea din prezent devine o versiune personalizată, procesată a înțelegerii noastre asupra întâmplării din trecut.

Pare că nu ar trebui sa ne încredem prea mult in memoria noastră, nu?

Chiar și așa fiind, aceasta abilitate a creierului nostru de a remodela amintirile unui eveniment ne poate fi de mare ajutor, atunci când aflăm informații noi care ne completează înțelegerea inițială asupra întâmplării, când cortexul prefrontal sintetizează și extrage acele concluzii care se transforma in experiență, înțelepciunea care ne ajuta sa luăm decizii mai potrivite.

Ce se întâmplă când vrem sa transmitem mai departe ceea ce am experimentat? Fie că povestim cuiva sau ne scriem pe hârtie mesajul, amintirea intră din nou printr-un filtru (semi)conștient de selecție a informațiilor celor mai relevante așa cum sunt ele stocate în mintea noastră, luând in calcul mesajul, cât și imaginea proprie pe care vrem sa le transmitem celorlalți. Și da, there is bias here, și cu cât ne îndepărtăm mai mult de momentul din timp al întâmplării, cu atât sunt mai mari șansele ca povestea sa nu mai semene cu realitatea istorică. Sau ce am crezut că era la acel moment.

Dar poveștile, așa cum sunt ele, niste amintiri editate, pot oferi o altă perspectivă, poate mai bună, una care poate sa treacă mai ușor peste  părțile dureroase, adăugând puțin umor în situații altfel complicate, precum condimentele bine plasate în felul de mâncare preferat.

Ele ne pemit să observăm personajele de la distanță sau dimpotrivă, identificandu-ne cu ele, să trăim în poveste și apoi stârnindu-ne imaginația, să găsim drumul către noi finaluri sau rezolvări in propria poveste de viață. Ele ne pot inspira să căutăm propriul nostru drum, ca un alchimist care modelează și transformă nu plumbul in aur, ci experientele trecute în înțelepciune si imaginație.

.

Categorii
Around the block

În valea lui Stan

Sau o aventură neașteptată

Acum două weekend-uri am evadat din București către Curtea de Argeș într-un camping ca de poveste, printre stejari, pajiști verzi, flori de câmp și oameni frumoși. Pentru câteva zile, am pus pe pauză lumea de dincolo de intrarea plină de verdeață, departe de tehnologie, măcar un pic, dacă nu de tot.
Și zilele au trecut repede cu ceva mișcare, yoga și conversații interesante, iar la final, înainte de a pleca spre casă, ne-am gândit că un traseu prin Făgăraș ar fi frumos, că doar eram la doar vreo 45 de minute distanță.

Adică până la Valea lui Stan. Iar vorba ‘ceea, cum să ratez ocazia de a merge pe urmele vreunul posibil strămoș? 😉
Și fără să cunosc toate detaliile despre loc, m-am aruncat cu capul înainte către o nouă aventură, sperând că muntele să îmi dea, ca de fiecare dată, o porție bună de energie la pachet de adus cu mine la oraș.
Treaba asta devenise un fel de tradiție în ultimii ani, iar mai ales în anul ăsta nu voiam să ratez vreo ocazie. Cu pantofii de trekking în picioare, apă și ceva gustări în rucsac, eram gata de urcat, coborât sau ce-o mai fi fost de făcut pe traseu.

Uneori însă, prea mult entuziasm strică, cam pe-atât cât să alegem o cărare îngustă și instabilă pe alocuri pentru vreun sfert de oră. Suficient timp pentru ca lipsa mea de echilibru pe partea dreaptă să mă facă să merg folosind toate cele patru membre din dotare, să mă agăț cu încredere de fiecare trunchi de copac ce mi-era la îndemână și să apreciez fiecare piatră colțuroasă de care degetele mele puteau să se prindă zdravăn sau pe-aproape. Noroc că ne-am prins rapid că nu eram pe cărarea „oficială” și trebuie să facem o reconfigurare de traseu, nu înapoi la start, căci scurtăturile sunt mereu mai scurte, nu?! 🙂

Dacă la urcat mai e cum mai e, nu vezi hăul din spatele tău sau din laterale, coborâtul e mereu partea interesantă (a se citi dificilă cât cuprinde). Iar atunci când gleznele mele sunt din ce în ce mai nesigure pe ce pământ calcă și mușchii sunt încordați precum corzile întinse ale unei chitări, știu că nu am încotro și trebuie să cer ajutorul.

– Am nevoie de un băț de sprijin.
– Ține-te de mine și pune piciorul drept aici, și, când ești sigură pe el, mai faci un pas, spune ajutorul.
Nu prea îmi place situația asta, dar instinctul de supraviețuire dărâmă orice alt obstacol.
Fac primul pas în pantă, piciorul alunecă și ajung direct în brațele Ajutorului, care mă întreabă nonșalant dacă vreau să dansăm tango.
„Mai târziu poate fi o idee interesantă” și zâmbesc larg ca să ascund blush-ul natural din obraji și răspunsul din mintea mea.
– Nu chiar acum, zic.
Și încă un pas cu piciorul stâng, apoi mă sprijin în mână dreaptă pe o piatră cam netedă. Sau mai bine de un braț.

„De ce m-am băgat în chestia asta? Am un talent  de a-mi ignora limitele, ceva de speriat!”
„Nu, nu limitele, fricile vreau să le depășesc, și oricum altă variantă nu am decât să merg înainte. Așa că, încă un pas, pot face asta.”

Și mă prind cu mâna de creanga din dreapta și apoi de mâna Ajutorului Nr 1, iar în spatele meu e Ajutorul Nr 2.
-Respiră!
Da, știu, strâmb din nas drept răspuns. Știu că strâmbatul nu ajută la coborâre, dar pentru o fracțiune de secundă nu mai simt presiunea efortului. Mai zâmbesc puțin și reiau.
Gleznele-mi tremură, iar picioarele sunt încordate la maxim. Acum panta e prea abruptă și trebuie să cobor cu spatele, îmi spune Ajutorul.
-Sunt în spatele tău, fă câte un pas odată, mută-ti greutatea de pe un picior pe altul și asigură-te că ai stabilitate înainte să mai faci următorul pas.

Bun, hai să o facem și pe asta. Încă un pas, mai e puțin. Piciorul drept alunecă pe pământul umed, șterg cu genunchiul poteca și mă duc vreo douăzeci de centimetri în jos, înainte să aud:

-Gata, ai ajuns jos. Bravo, te-ai descurcat bine!

Mai potrivit e să spun că am scăpat. Au fost doar cinci minute de coborâre care s-au expandat  într-un interval atemporal în care aveam
senzația că epuizasem toată energia din rezervor.

Dar bucuria dată de noua faptă de „vitejie” face că toată frica să dispară, iar acum e momentul în care am curajul să recunosc că fără ajutorul celorlalți nu aș fi putut ieși din situația în care intrasem. Și mai important pentru mine, că avusesem curajul să-mi arăt vulnerabilitatea, să cer ajutorul și să mă las condusă de ceilalți printr-o situație cu ceva pericole pe ici-colo.

Iar recunoștința pentru ajutorul primit mi-a dat energia de care aveam nevoie ca să mă cațăr precum o maimuță agățată de fiecare creangă, în cazul de față scări și cabluri metalice prin vintrele canionului de piatră.

Până la final, mi-am udat pantofii de atâtea ori trecand micul pârâu din vale încât simțeam că înot prin șosete (pe care le-am aruncat ajunsă acasă, erau irecuperabile), iar alternarea urcărilor și coborârilor a scos untul din mine, mi-a arătat cine sunt și câte pot îndura chiar și atunci când cred că nu mai pot.

Mai mult decât toate, am rămas cu senzația că pot face mult mai mult decât credeam eu, dar împreună cu ceilalți, pot muta munții.

#WeCanTogether #munte #ajutor #yoga #prieteni #impreuna

Categorii
Ganduri

O lună fără plastic

#iuliefărăplastic

Am văzut mesajul acestei campanii de mai multe ori în ultimele două săptămâni și m-am întrebat dacă, într-adevăr, o persoană obișnuită care trăiește în oraș poate să ducă această provocare la bun sfârșit, într-o lume în care la orice pas dai de plastic.

Plastic la supermarket, unde majoritatea ambalajelor sunt din plastic, de la produsele de igienă, detergenți, cosmetice, iar mai nou și fructele și legumele ce vin de prin țări îndepărtate au și ele propriile pungi și caserole care le protejează astfel încât să arate cât mai apetisant pentru noi, consumatorii.
Plastic la restaurant, unde, de când cu pandemia, totul se dă la pachet, evident și el cu plastic. Nu mai vorbesc de tacâmuri de unică folosință care rareori sunt biodegradabile.
Deși acasă folosesc de mai bine de un an de zile o cană filtrantă pentru a nu mai cumpăra apă plată în sticle PET, în mașină am vreo două de 0.5 l doar de săptămâna asta,  căci, deh, e vară și e cald și trebuie să mă hidratez, iar plasticul e mai ușor ca sticla.

Uitându-mă puțin înapoi, tata a lucrat toată viața la o fabrică de produse din mase plastice care era la 5 minute de mers pe jos de acasă. În anii optzeci să ai o sacoșă din plastic din ăla trainic însemna că aveai relații unde trebuie. Nu toată lumea avea acces la așa ceva, iar tata, când mai primea de la serviciu câte un pachet, le păstra ca pe bun prețios, ce îi putea deschide uși și câștiga bunăvoința altora. În schimb, să mergi la piață la Obor cu sacoșele din cârpă sau cele croșetate stil plasă erai la fel de banal ca toți ceilalți. Vremurile s-au schimbat mult de atunci…

La începutul anului trecut m-am hotărât să colectez selectiv deșeurile reciclabile și doar atunci am înțeles cu adevărat cât de mare era impactul acestui material în viața mea de zi cu zi. În momentul în care nu trecea mai mult de o săptămână ca să umplu cu diverse plastice o plasă tip maieu de la supermarket, iar opțiunile de a le da mai departe pentru a fi reciclate erau foarte reduse și necesita planificare din partea mea, m-am gândit dacă e cazul sa renunț înainte  să devin un fel de hoarder.

Salvarea a fost că m-am rușinat de acest gând cam laș, uitându-mă la amploarea fenomenului Greta Thunberg care lupta pentru viitorul ei și al nostru, până la urmă.
Și am realizat că și ăsta e un proces de schimbare ca oricare altul și implică organizare. Și chiar dacă în sectorul in care locuiesc nu mai sunt containere în care să lași deșeurile colectate selectiv, nu m-am descurajat de tot. Am strâns alți adepți mai bine plasați locativ în oraș și mi-am trimis pungile la reciclat cu ajutorul prietenilor ce aveau în drum astfel de containere de prin București.
Apoi, am descoperit că unele magazine mari oferă această posibilitate clienților lor și așa am ajuns să îmi schimb locul de unde făceam cumpărături, plecând cu rucsacul și plasele pline și la dus și la întors de la Lidl.
Următorul pas a fost să reduc consumul de plastic pe cât de mult pot, revenind la sacoșele de pânză, în mare trend deja, să caut variante mai ecologice pentru produsele pe care le consum și cum as putea să îmi reduc amprenta de carbon, fiind mai cu băgare de seamă asupra alegerilor mele de zi cu zi, deși cred că sunt destul de departe de ce fac alții.
Acum strâng și hârtia, sticla și metalul adunat din produsele consumabile, sunt atentă la ce cumpăr, în ce fel de ambalaj și m-am descoperit căutând pe net fiecare cod de reciclare.

Se poate și mai bine? Sigur că da, cu toate astea e un proces de schimbare, ca multe altele și învăț să fac pași mici pe acest drum din convingere că fiecare nouă alegere contează și dorința de a nu contribui și eu la acel motto lipsit de responsabilitate:
„După mine, potopul!”

Categorii
Ganduri Sunday brunch

Ei, și?

Eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, am venit în lumea asta la câțiva ani distanță după ce el plecase din ea, dar tata mi-a mai povestit despre el pe la vârsta în care începusem să înțeleg câte ceva. Și din pozele de nunta a lor mei am descoperit un bărbat mic de înălțime, cu o figură serioasă, hotărâtă, poate mai mult înțeleaptă decât blajină, ca să pun un chip peste descrierea primită.

Tata a crescut la țară într-o gospodărie mare cu alți nouă frați, câți au supraviețuit fără pastile sau alte tratamente, unde erau și oi și vaci și cai, de ajutor la munca câmpului și nu doar atât. Când îmi vorbește despre cai, îi apare o lumină pe față și se vede bucuria copilului care a trăit cu ei, le-a învățat obiceiurile, i-a respectat, căci pe un cal îl poți respecta sau poți să ți se facă foarte repede frică de el, i-a înțeles și i-a iubit pentru toate aventurile avute împreună.

Ca atunci când, pe la doisprezece ani, bunica l-a trimis cu merinde de Paște la o soră de-a lui mai mare, măritată într-o comună vecină, călare pe Fetița, iapa din curte, prietenă veche cu el, și care la întoarcere, simțind pericol în apropiere, s-a smucit și a grăbit pasul de fiecare dată când cei doi călăreți ce-i urmăreau din spate se apropiau prea tare. Norocul a fost că au ajuns repede în sat și au scăpat, tata, de a fi aruncat de pe cal într-un șanț și Fetița de a fi furată.

Întâmplarea pe care mi-a povestit-o despre bunicu’ are și asta niște cai și cred că mi-a spus-o tata când aveam vreo zece ani.

Bunicul meu și fratele lui mai mic, Manole, erau tineri pe vremea aia și într-o seară au ieșit cu caii la câmp unde rămăseseră să păzească ceva recoltă și își făcuseră un culcuș lângă brazdă. Aproape adormiseră, când unchiu’ Manole îl trezește pe bunicu’ și îi spune:

-Nenicule, scoală, că ne fură caii!

Iar bunicul meu, care era deja treaz și auzise zgomotele celorlalți și foielile cailor care presimțiseră mai demult apropierea unor străini, îi răspunse fratelui mai mic pe cel mai nepăsător ton:

-Ei, și? Dacă ni-i fură, ni-i fură.

Nu știu ce l-a făcut pe bunicul meu să dea această replică, pot doar să speculez că a avut suficient timp să își aleagă răspunsul în răstimpul dintre zgomotele auzite și întrebarea fratelui mai mic, să cântărească ce opțiuni avea pe moment, între a sări de la locul lui și de a se bate cu hoții de cai și riscul de a pune în pericol și pe altcineva, că s-ar putea să fie mai importantă viața lui și a lui Manole, că acei cai nu ar merge cu străini atât de ușor și că și-ar găsi singuri drumul către casă chiar dacă ar fi fost furați, că a vorbit destul de tare ca să le dea de înțeles șuților că știe ce se întâmplă, că poate deja îi recunoscuse și știa unde să-i găsească pentru o revanșă ulterioară. Dar astea sunt doar speculații.

Ar fi ideal dacă în viața noastră am avea acest răstimp necesar pentru a cântări cum să răspundem unei provocări în fața unei situații limită, unde, de cele mai multe ori avem doar două, maxim trei variante de răspuns. Lupți sau fugi sau îngheți.

Reacția bunicului meu, când am auzit prima oară povestea, m-a cam dezamăgit, căci aș fi vrut să aud cum strămoșul meu a fost curajos și luptător și i-a gonit pe hoți de la avutul lui.

Mai târziu, când la școală am studiat Miorița, mi s-a părut că pot vedea ce nu mai fusese scris în clasica baladă, pentru că aveam în minte un exemplu de comportament apropiat, deși deznodământul e, în acest caz, puțin diferit.

 De curând, căutând prin amintiri cu ochii adultului, am realizat că reacția lui nea Marin, adică bunicu’, nu a fost una declanșată de amigdala gata de a ne oferi un răspuns pre-ambalat și întipărit în creierul nostru ancestral. Nici nu a luptat, nici nu a fugit și nici nu a rămas stană de piatră fără reacție. Nu-l pot „acuza” nici de ceea ce acum noi învățăm că e comunicarea non-violentă, căci pe atunci nu se purta „moda asta”, cel mult de o sclipire șireată de moment de a ieși dintr-o situație complicată.

El a vorbit clar, relaxat și suficient de tare încât și hoții să-l audă, să bufnească în râs la auzul unei asemenea replici și să-și abandoneze misiunea.

Plus, au dus vorba mai departe în cârciuma din sat despre Marin ăla căruia nu-i pasă că-i ia cineva caii, și așa i-a rămas și renumele, căci de atunci tata și a lui au fost cunoscuți ca ăia „ai lu’ Ei și”.

Categorii
Ganduri

Join me on the dark side

Acum mai bine de zece ani, m-am descoperit fan nu al trilogiei, pe atunci, Star Wars, ci a lui Yoda cu precădere, și de aici mi se spune mama înțelepciunii prin anumite cercuri, dar fețe multe adevărul are. 😉

Iar când a apărut ultima serie SW mi-a rămas în minte privirea fixă a lui Rey, ultima dintre cavalerii Jedi, deși a purtat un singur outfit pe parcursul a două filme, mult prea puțin pentru noi, femeile, și cumva prevestitor pentru perioada de post de fashion ce a urmat în zilele noastre.  Chiar și așa, luptătoarea luminii în rochia kimono de un alb murdar de la atâta zbatere, avea ceva foarte familiar în atitudine, în curățenia intențiilor și lupta ce părea a fi fără sfârșit sau sorți de izbândă, ceva care trecea mai departe de empatizare către descoperirea cu o groază-uimire că cineva poate să-ți arate povestea dinăuntru în rezoluție HD pe un ecran 4K pentru toți să o vadă și să judece. Dar mulți văd, puțini cunosc..

A fost ca o oglindă care îmi punea din nou în față efortul de a ascunde o parte din mine, din identitatea mea, de ceilalți și dorința de revanșă, de a învinge obstacolele din cale, externe și interne, care de ce fel, mai greu de deosebit uneori.

Și tot uneori, lupta cea dreaptă e mai grea, iar atunci îndemnul împăratului Palpatine de a-l urma pe calea întunecată, de a scurta drumul și a ieși mai facil din situația fără scăpare, pare ca o opțiune validă, un răstimp cel puțin.

Despre consecințele alegerii drumului mai ușor, dar întunecat au scris mulți alții mai frumos și mai bine decât aș putea eu, dar nu despre asta vreau să povestesc, ci seducția acestuia și dansul meu in jurul acestei tentații.

Când resursele se împuținează și ultimele eforturi de a rămâne pe linia dictată de principiile căii drepte s-au dovedit a fi în zadar și senzația de nedreptățire și lipsă de echilibru în felul în care lumea e alcătuită se strecoară insidios, dar din ce în ce mai insistent în minte, când imaginea de victimă apare din ce în ce mai aproape de propriul portret, atunci nevoia de evadare și răsturnare a situației care să înlăture din drum ipostaza de învins pune mintea în mișcare la găsirea unor soluții conform noilor specificații tehnice și „buget” disponibil de alocat.

Iar atunci, poziția de răzbunător, cel care-și găsește dreptatea prin metode diverse, chiar și cele care mai sar niște garduri etice, căci deh, e îndreptățit de nelegiuirile suferite până la punctul acela, vine la pachet cu schimbarea mixului de hormoni care se varsă acum în corp și dintr-o dată, doar contemplând această nouă posibilitate de acțiune, ne simțim împuterniciți de această forță nou descoperită.  Dintr-o dată, dispar depresia și amărăciunea, căci gândul unei noi acțiuni, victorioase de această dată, aduce toate beneficiile unei doze de adrenalină ca să ne putem pregăti de treabă și ceva dopamină, o dată cu zâmbetul malițios care însoțește cuvintele din minte: Asta merită pentru ce mi-a făcut!

Realitatea motivelor pentru care ne găsisem la început în starea de victimă, greu de (a)dus în conștiință, poate fi negată cu succes în continuare și, cel mai des, plasată în afara controlului nostru. Ceilalți sunt de vină pentru ce s-a întâmplat, eu doar mă salvez acum!

Cu toate informațiile pe care le cunosc despre importanța empatiei, compasiunii și despre efectele fizice în corp a emoțiilor pozitive cât și negative, iar despre de ce nu e bine să gândești de rău pot vorbi câteva ore, nu am fost nici eu imună la asaltul soluțiilor rapide, salvatoare din hăul victimizării, cel puțin aparent.

Efectul secundar ale strategiei descrise mai sus este că necesită din ce în ce mai multă energie pentru a plasa responsabilitatea pentru faptele noastre în curtea altora, de a ne justifica faptele nu doar față de ceilalți, dar mai ales față de noi înșine pentru a menține în viață rolul îndreptățitului.

Reversul medaliei, care are imprimată pe o față rolul victimei, este tipărit cu sigla agresorului, împreună creând acel întreg ce aduce completare fiecăruia, sau altfel spus, energia este aceeași, ca un combustibil ce ne animă intențiile, diferă doar modul în care o exprimăm la un moment dat. Când înțelegem că energia e a noastră să facem ce vrem cu ea, atunci apare o alegere.

 Și da, putem alege varianta rapidă de a ieși dintr-o stare de disconfort evitând asumarea responsabilității pentru situația în care ne aflăm, been there too, sau putem să ne uităm la ce ni se întâmplă cu acceptare și compasiune față de contribuția proprie la rezultat și să vedem că oricare rol ni se pare că jucăm, sunt părți al aceluiași întreg.

P.S. M-am regăsit și în rolul de salvator al poveștii al lui Rey, dar despre asta în alt episod.

Categorii
Ganduri My story

De care vreți?

Unele decizii se iau foarte ușor, mai ales când sunt din categoria da sau nu,  corect sau greșit, alb sau negru. Lucrurile se complică însă, când ne întâlnim cu diferite nuanțe de gri sau, și mai interesant, o multitudine de culori, care mai de care mai atrăgătoare cu frumusețea și profunzimea ei.
Acum mai mulți ani, am descoperit cât de importantă e această abilitate care de cele mai multe ori este considerată o setare care vine la pachet din fabrică.

Eram proaspăt ieșită din recuperare după primul puseu și făceam pași mici către viața obișnuită, aia în care mergi la supermarket să îți cumperi de mâncare. Intrată în magazin în fața galantarului cu mezeluri, am simțit deodată că erau prea multe opțiuni. Salam de Sibiu,  săsesc, șuncă de Praga, parizer simplu, cu măsline, ceafă afumată, mușchiuleț de porc. Și de la ce firma să iau?  Care e mai sănătos? Fără monoglutamat de sodiu? E vreunul cu mai puțină sare? Da’ unde i prețul? Oamenii stăteau la coadă înaintea mea și după mine, iar eu mă simțeam copleșită de o simplă alegere dintre atâtea posibilități ce-mi stăteau în față strigând  la mine parcă să mă decid odată!

Așa că am ieșit val vârtej din magazin, speriată de presiunea aia nemaiîntâlnită până atunci, fără să mai cumpăr ceva, deși mi-era foame și aveam destui bani în portofel pentru orice aș fi ales. Doar că nu am ales, cu toate că unii ar spune că și non – alegerea este și ea tot alegere până la urmă.
Ce mi se întâmpla? Eu luasem decizii cu atâta ușurință în trecut și nu-mi venea să cred că pot trece printr-o astfel de situație. De ce?

Printre multele funcții pe care lobul frontal al cortexului uman le face pentru noi se regăsește și capacitatea de a face alegeri și a lua decizii în situații în care imaginația și creativitatea sunt necesare, acolo unde nu există un răspuns corect, ci doar unul potrivit cu omul și situația în cauză. Și ține de fiecare individ ca un răspuns nou nouț să fie creat în funcție de fiecare preferință în parte. Una dintre minusculele leziuni cerebrale se situa în zona lobului frontal și împreună cu celelalte substanțe din tratamentul urmat îmi îngreunau o acțiune altă dată foarte simplă. Și faptul că vreo lună deciziile despre ce mâncam fuseseră externalizate către alte persoane, mă făcuse să îmi ies din mână.
Din fericire, timpul le vindecă pe (aproape) toate și uneori îți aduce și ceva experiență în plus.

Căutând să aflu răspunsuri despre ce mi se întâmpla, am aflat mai târziu că și aici se aplica  regula exercițiului.
Și că acest instrument minunat, mai tare ca orice computer, creierul uman, se dezvoltă, se regrupează și chiar regenerează, de fiecare dată când învățăm ceva nou și adăugăm noi cunoștințe,  ca pentru o upgradare de software care preschimbă și partea hardware sub formă de noi conexiuni și rețele între neuronii din dotare.

Cu cât învățăm, cu atât mai mult ne păstrăm creierul tânăr, asta am auzit cu toții. Doar că e nevoie nu doar să memorăm informația și să o recităm ca pe un text tocit  pentru examen, ci și să exersăm noile cunoștințe și să le punem în practică,  să le dăm propria noastră formă, folosindu-le în procesele de gândire și decizie proprii. Și atunci poate reușim să venim cu soluții noi la întrebări vechi, chiar dacă nu urmăm calea bătătorită de alții înaintea noastră.

Până la urmă, orice decizie e bună, stânga, dreapta, înainte sau înapoi, oricare dintre ele e un răspuns. Chiar și lipsa ei, dar atunci e posibil să rămâi nemâncat. 

Categorii
Ganduri

O zi frumoasă ca tine!

De curând, am primit ca temă de meditație să-mi exprim recunoștința și iubirea față de sursele mele de inspirație în această viață. Și mi-a apărut în minte o listă întreagă de oameni și întâmplări care se învârteau ca într-un carusel de fapte bune și minuni, atât de multe încât la un moment dat, copleșită de ele, m-am gândit că fie am făcut ceva foarte bun într-o viață anterioară, fie trebuie să fac ceva super tare în asta de-acum. Juriul nu a decis pe speța asta încă, așa că rămâne de văzut în episoadele viitoare. 😉

Chiar și așa, aveam senzația că uit ceva și că am lăsat pe cineva afară din listă, pe cineva care strânsese toate aceste lucruri și le transformase cumva…..pe mine.

Opaa, ți-au cam murit lăudătorii, fato, a fost primul gând autoflagelator. Lauda de sine sau lipsa de smerenie nu e văzută prea bine, astea erau mesajele primite în copilărie. Dar dacă acest gând năstrușnic vine după ani mulți în care cei din jur îmi păreau mai bine echipați pentru viață decât mine? Și a fost un drum lung și întortocheat cum zice povestea ca să ajung la el?

Acum ceva ani, o prietenă bună pe care am cunoscut-o la cabinetul ei de terapie, Mihaela, mi-a spus ca fiecare om e responsabil de ceea ce  face cu darul pe care l-a primit, adică cu resursele avute la îndemână, dar și că ce face cu ele este între el și conștiința lui. Deoarece nimeni  altcineva din afară nu poate cunoaște cu adevărat care sunt obstacolele (interioare) pe care are nevoie să le depășească.
Nu știu cât am înțeles pe loc, dar era o lecție predată în mai multe ședințe, care se încheiau invariabil cu un zâmbet cald și plin de compasiune și urarea „Să ai o zi frumoasă ca tine!”

Prima dată mi s-a părut cel mai frumos mod de a face un compliment cuiva și îmi creștea puțin inima când mă gândeam că cineva atât de important și evoluat ca ea vede ceva frumos și la mine.

Învârtind în minte acest gând și restul lecției în drum spre casă, mi-am amintit o scenă dintr-un film unde un bătrân maestru de arte marțiale ce locuia într-o casă dărăpănată e vizitat de zeița bunăvoinței care îi aducea un învățăcel în căutare de un profesor. La vederea musafirilor și a întrebării îngrijorate a zeiței despre starea lui, maestrul și-a aruncat toiagul în jurul casei și a răspuns:
-Zeiță, am fost puțin deprimat! Iar casa se transformă într-un templu nou în cea mai exotică grădină.

Atunci am înțeles cum gândurile ce le păstrăm în mintea noastră ne construiesc felul în care experimentăm viața, într-un peisaj trist și dărăpănat sau unul plin de lumină, cu judecățile de valoare utilizate cel mai des: bun, rău, urât sau frumos. Și am văzut urarea Mihaelei ca pe cel mai diplomat mod de a-mi transmite un mesaj despre puterea noastră de transformare asupra propriei vieți, doar schimbând perspectiva din care privim: O zi atât de frumoasă pe cât o văd eu, pe cât mi-o fac eu.


Acum, deși mai am multe surse de inspirație printre oamenii din jurul meu,  am învățat că înaintea tuturor, eu sunt responsabilă și recunoscătoare pentru cât de frumoasă e ziua mea. Și la fel spun și eu celorlalți: O zi frumoasă ca tine!

Categorii
Sunday brunch

Lecția de gătit

Mulți știu că eu îmi petrec duminica în familie, în două versiuni: fie la ai mei la țară, fie la prânz cu mătușa când stau in București. Tradiția asta a început de când am rămas în oraș de capul meu pe la 23 de ani, pentru că părinții mei au ieșit la pensie și s-au mutat la țară. Mătușa a preluat rolul de protector de la mama, dar în stilul ei propriu.

Mama nu m-a pus niciodată să gătesc, credea că e suficient să mă uit la ea cum pregătește mâncarea și să fur meserie, și atunci când încercam să mă amestec în proces, îmi dădea câteva sarcini mici și îmi spunea că o să fac destul când voi fi la casa mea.
Iar când am fost la casa mea, luam indicațiile gastronomice prin telefon și îmi găseam singură propriul drum. Și se potrivea cu stilul laissez-faire în care mă crescuse. Era bine într-un fel, experimentam, mai greșeam, învățam și tot așa înainte. De la tocăniță până la friptură era loc suficient pentru creativitatea mea peste sfaturile maică-mii.


La celălalt pol era mama mea numărul 2,  așa cum am denumit mai târziu relația dintre noi care o depășea pe cea de simplă mătușă – nepoată. Ea credea că înveți făcând și respectând ad literam rețeta din cartea de bucate și ce îți spune bucătarul șef să faci. Adică ea. Pas cu pas. Nu îmi spunea de la început tot procesul, ci doar pasul următor.
– Acum, avem nevoie de o cană.
– Si ce facem cu ea?
– Adu-mi cana și vezi apoi, venea răspunsul ei de profesoară intransigentă.
Eu inspiram adânc ca să trec peste frustrarea de a fi tratată precum un copil mic, ceea ce între noi fie vorba puteam fi oricând, din perspectiva celor mai bine de 50 de ani care ne despărțeau, și mă conformam. Așa am învățat cu lux de detalii cum să fac checuri, cremă de zahar ars, chifteluțe de dovlecei și multe altele. O singură rețetă nu a reușit să mi-o transmită mai departe: clătitele ei faimoase din copilăria mea, asta pentru că nu mai aveam tigaia potrivită și nici nu reușeam mereu să le întorc așa cum o făcea ea ca un maestru.

În fiecare duminică când mergeam la ea, eram ajutorul de bucătar, care face toate lucrurile mărunte și ușor, ușor am reușit să trec clasa. Am realizat asta când a fost nevoie să devin vioara întâi în bucătărie lângă ea odată ce anii și-au pus amprenta și vederea ei slăbea din ce în ce mai tare. Dar mintea nu. Mintea ei știa toți pașii și nu accepta compromisuri de la calea bătătorită în atâția ani de zile. Și au mai ieșit scântei, și de la aragaz și de la noi, până când am găsit o nouă cale, cea de mijloc.


Pentru că de această sărbătoare de Paște voi sta în București, în ultimele trei zile am făcut singură maratonul meu de gătit, de la ouă roșii, chec, cremă de zahăr ars, ciorbă de lobodă și stufat de pui, pentru că nu sunt fan carne de miel sau ied. Acum, cu câteva ore înainte de momentul sărbătorii, le sunt recunoscătoare ambelor „profesoare” pentru că, fără să mă prind, au făcut din mine un om care se descurcă în bucătărie, onorabil în majoritatea cazurilor.
Și acum am realizat cu adevărat ce înseamnă efortul atâtor mame și bunici de a pregăti mesele noastre de sărbătoare. Săru’mâna pentru masă! 

Categorii
Ganduri My story

Când #stauacasă

Trebuie să recunosc, eu am intrat în această perioadă de izolare cu ceva mai mult antrenament față de ceilalți. Cumva, statul în casă de ne-voie și cu mine ne-am întâlnit de câteva ori în viață.

Cea mai recentă s-a întâmplat acum vreun an și ceva, când toată lumea se pregătea de sărbători, iar moș Crăciun mi-a adus niște solumedrol cadou, perfuzabil și comprimate, astfel încât să înțeleg, din nou, că nimic nu e mai important decât propria piele. Nici cadouri de făcut celor dragi, nici serviciul și campania de Sale, nici vizita la părinți cu portbagajul mașinii plin și la dus și la întors. Nimic în afară de mine. De starea pe care o aveam în acel moment, al prezentului continuu, unde toate planurile fuseseră suspendate și lăsaseră loc unui fel de vid, pe care îl cunoșteam deja și pe care l-am întâmpinat cu un zâmbet discret în colțul gurii:

„Știu ce vrei de la mine, prietene, vom petrece ceva timp împreună din nou. Acum că ai venit, să vedem ce mi-ai adus.”

Eram la finalul unui an plin în care, mai mult decât oricând, îmi dusesem rolul de salvator până la capăt, fără să precupețesc niciun efort, cu toată energia și resursele din dotare, pentru a închide încă o cutie a Pandorei.  Doar că astea, odată deschise, au propria lor cale…

Primul lucru pe care l-am reînvățat a fost dieta fără sare. Iar înainte de Crăciun, ca și de Paste sau alte sărbători pe la români, nu prea se poate.
Și totuși, when there’s a will..

Apoi a venit senzația de slow brain, când totul se întâmplă în creier în reluare, cu încetinitorul, în care ajungi să simți cum echipamentul din dotare face eforturi să împingă datele primite de la cele 5 simțuri mai departe în rețeaua neurală. Și da, ai senzația că mulți dintre ei, neuronii, au plecat în vacanță și ai rămas cu echipa descompletată.
Odată cu slow brain, a venit și nesiguranța pe propriile picioare, chiar mai mult pe vreme de iarnă și polei. Noroc cu mama care m-a dus și m-a adus cinci zile de la spital, mi-a gătit de regim, și m-a încurajat în fiecare zi, ea pe mine și eu pe ea. Și era bine, căci cui îți este mai ușor să îi ceri ajutorul dacă nu mamei și familiei?

Doar că mama, gospodină, a trebuit să plece acasă cu trei zile înainte de sărbătoare unde o aștepta un porc întreg de gătit pentru masa de Crăciun.
Și am rămas singură. În casă. Pentru o zi două, m-am descurcat cu proviziile lăsate de mama, dar am înțeles rapid că am nevoie de ajutor, să cer ajutor. 

Când, înainte de Crăciun, înveți din nou cum e povestea fără sare’n bucate, înțelegi că în viață contează prea puțin unde e dreptatea, e doar o chestiune de perspectivă, dreptatea se mută și ea după cum privești, și că răspunsul este cu iertare și iubire (de sine).
Și, uite-așa vine și sănătatea.”

Și cu inima grea la gândul că voi strica atmosfera de sărbătoare a celorlalți m-am apucat să îmi sun prietenii care mai erau în oraș rugându-i să facă pe ajutoarele lui moș Crăciun și să mă ajute la cumpărături pentru alimente.

Scriam mesajele și plângeam în hohote, crezând că nu am niciun drept să fac asta. Pentru că știam că îmi va trece în vreo trei săptămâni și că eu am experiență în treaba asta și nici nu eram speriată de ce mi se întâmpla mie, eram ok, pe bune. O voce în capul meu m-a salvat: „și tu ai făcut fapte bune anul acesta.  Acum ai nevoie ca binele acela să se întoarcă puțin și către tine.”

Și din muntele de vinovăție în care mă ascundeam, am descoperit că există bunătate și compasiune în lume. Că oamenii te ajută chiar și în momentele aglomerate din viața lor. Atunci am simțit cum inima se întoarce la locul ei întreagă.

Și poate că asta a făcut ca zece zile după ce a debutat puseul, examenul RMN să spună că nu este nicio leziune activă în sistemul meu. Iar ăsta a fost doar unul dintre miracolele acelui Crăciun, dar despre restul în altă poveste.

Revenind la momentul de izolare din prezent, lucrurile sunt puțin inversate. În luna care a trecut, am folosit la maxim răgazul primit de la lumea mea de zi cu zi și am făcut multe dintre lucrurile pe care le suspendasem în timp, și pe care la izolarea trecută nu le-am putut face din motive fizice clare, printre care și acest blog, spațiul meu de scris. Și am scris, am citit, am făcut yoga, am participat la un curs online, am meditat, am gătit și făcut un pic din meteahna veche de salvator (cu mască) pentru mătușa mea, dar și ajutorul dat altora face bine la suflet.

Numai că în această săptămână, mai mult decât în celelalte trecute deja, am un dor din ce în ce mai mare de mama, de ai mei și grădina lor care e doar la cincizeci de kilometri depărtare și de data asta ei nu pot să mai vină pe rând la câteva zile distanță cu provizii de mâncare și iubire că data trecută.

Acum ne bazam pe tehnologie și răbdare că da, și aceasta va trece.

Categorii
Ganduri

La genul feminin

Zi de weekend, duminica merg în vizită la părinți. Pe drum în mașină, mi-aduc aminte de momentele când eram copilă și îi așteptam pe ai mei să vină în weekend la bunici unde eram cazată în vacanță, cel puțin câteva săptămâni pe vară.  Flash back cu rochiile mamei, foarte feminine, cu bretele, imprimeuri în dungi subtile și veste asortate, că doar era croitoreasă de comandă, cu papucii cu toc din lemn și piele decupată, ea și mătușa mea păreau coborâte din reviste. Mă uitam la ele, dorind să ajung cât mai repede să fiu și eu la fel de frumoasă și elegantă.

Ținuta mea de azi: tricou oversized, blugi skinny și pantofi sport. Where did it all go?

Da, viața de azi e diferită față de acum 30 de ani. Poate nu mai mult decât diferența pe care mama o experimenta față de bunica acum 50 de ani.  Mama, care se depărta de hainele țesute în casă, cu ii și cojoace brodate și batic pe cap.

Da, libertatea pe care o am azi de a purta pantaloni și haine care îmi pot scoate în evidență sau nu feminitatea este un drept câștigat din efortul generațiilor care au venit înaintea mea. Pentru ca eu să fiu azi în poziția în care sunt, recunosc meritul și munca lor, pentru că am avut acces la educație, pentru că am propria casa, a mea pe persoana fizică 😊, mașină, pentru că am o carieră, nu doar un loc de muncă, pentru că am instrumentele necesare unui trai pe cont propriu, fără să depind de cineva, e și meritul lor.  Succesul si realizările mele se bazează pe strădaniile lor, ca pe niște cărămizi stabile din fundația puternică a unei case,  generații de femei puternice, dornice să schimbe ceva, să își spună punctul de vedere, să le arate tuturor ce pot face, de ce sunt în stare și că în multe cazuri o pot face mai bine ca un bărbat. Ca ei, bărbații să le vadă ca pe niște parteneri de drum care merită să stea la aceeași masă cu ei.

Eu sunt una dintre cele care trăiesc libertatea visată de bunicile și mamele noastre. Sau nu?

În dorința de a ne educa spre mai bine, spre evoluție, depășire a barierelor, nu îmi aduc aminte să fi învățat cum să mă port într-o relație cu sexul opus altfel decât urmărindu-mi modelele în acțiune.

Mamaie a fost o femeie deșteaptă, cu mult peste alți băieți din generația ei și, deși tata-mare a dat-o târziu la școală, mai mult de gura învățătorului care l-a amenințat că îl raportează la poliție dacă nu trimite fata la școală, a reușit să iasă fruntașă în toți anii de la școala din sat. Ar fi făcut și liceul la Ploiești dacă nu îl bombardau nemții în al doilea război mondial și n-a mai avut unde studia.

S-a întors acasă și după război a făcut școala de dactilograf și s-a angajat la colectiv, unde, pentru că îi mergea mintea iute la calcule, au pus-o socotitoare șefă și începuse să-i organizeze pe oameni pe acolo. Dar lumea în sat începuse să vorbească, că de, nu se cade o femeie măritată să se țină mai presus cu bărbații, așa că tataie i-a zis să nu se mai ducă și văd ei cum s-or descurca cu banii. Mamaie l-a ascultat atunci, iar tataie a ascultat apoi ce i-a spus ea să facă toată viața. Și le-a fost bine, chiar dacă, din afară ai fi zis că ea hotăra totul. Acum, nu mai cred asta. Cred că au fost doi oameni suficient de norocoși să se înțeleagă unul pe celălalt și să își recunoască calitățile și defectele.

Din cealaltă parte a arborelui genealogic, sora cea mare a tatei a fost trimisă la București să învețe meserie la 15 ani în casa unei văduve de război a unui colonel de la infanterie, cu doi copii, căci doamna studiase desen tehnic și avea un ochi artistic și acum, sărăcită după război mai câștiga ceva bănuți ca modistă pentru doamnele din soțietate, cu care înainte ieșea la plimbare.

După venirea comuniștilor, s-a angajat la una dintre multele cooperative ce au fost înființate atunci, “Munca și artă”, pentru croitorie de comandă și a urcat pe scara ierarhică până la gradul 5 de maistru, ajungând responsabila centrului unde a lucrat aproape toată viața. Printre primele lucruri cumpărate după ce s-a mutat singură cu chirie a fost o mașină de cusut ca să poată să câștige un ban în plus, și așa, independența.

Avea o listă lungă de cliente din lumea bună, de la profesoare universitare, contabile și inginere până la rudele de la țară, toate o apreciau pentru stil, precizie și punctualitate. S-a căsătorit târziu, când deja trecuse prin viață, iar prezența unui bărbat însemna stabilitate, nu necesitate pentru a supraviețui, la asta s-a descurcat foarte bine și singură.

Printre multele lucruri pe care le-a croit, ea le-a făcut prezentările părinților mei, după ce mama a intrat și ea ca ucenică la croitorie în aceeași faimoasă cooperativă. Și niște ani mai târziu, hop și eu…

Portretele de mai sus sunt ale unor femei puternice, cu atitudini diferite față de generațiile dinaintea lor, în esență, în fond, dar în ce privește forma, feminitatea era în continuare foarte prezentă, ca un element de siguranță, de conformism și nu numai. Rochiile, fustele și taioarele după ultima revistă ajunsă în țară pe sub mână erau întotdeauna la îndemână de a fi croite exact pe măsura fiecăreia pentru mama și mătușa mea. Mamaie nu a purtat niciodată pantaloni, iar singurii ciorapi pe care îi accepta erau cei care se potriveau la jarteaua cu care se obișnuise.

Pentru generația mea aceste limite nu mai există, putem purta ce vrem și cum vrem, pantaloni, fuste, cu sau fără, barierele în calea femeilor din trecut s-au estompat, atât în formă, cât și în fond. Avem mai multă libertate să ne exprimăm și să ne punem în practică visurile, împrumutând de la bărbați puterea și curajul de a păși cu siguranță de sine spre o lume nouă desenată cu și de noi, femeile.

Cu toate acestea, pare că, în acest proces de schimbare derulat de-a lungul mai multor generații, și noi am pierdut ceva, sau mai degrabă am dat la schimb către ceilalți o bucată din propria esență, de a fi exprimarea sensibilității și a vulnerabilității, a frumosului în chip de feminitate, ducându-ne acum în strania situație de a ne căuta locul în ecuația relațiilor cu ei, bărbații.

Ce rol avem în relație când Ei se îngrijesc de frumusețea exterioară cu rigurozitate, au un număr egal sau mai mare de produse de îngrijirea a pielii și a părului, când ei gătesc, plâng și își exprimă vulnerabilitățile mai ceva ca noi?

Aș vrea să spun că am un răspuns pentru această întrebare, dar încă îl caut și eu. Ce pot spune este o simplă constatate a faptului că în aceste vremuri diferențele dintre sexe s-au micșorat, că avem nevoie să ne uităm la această ecuație având în minte ideea de complementaritate și nu a raportului de forțe dintre cele două elemente (ne)cunoscute.

Că putem învăța de la „cealaltă tabără”, dar să nu uităm propriile noastre atuuri native, mai mult ca oricând, pe cele de care avem mare nevoie în aceste zile: capacitatea de a dărui iubire și compasiune.


 

Categorii
Sunday brunch

Un prânz cu mătușa

-Ah, ce cafea dulce și bună! Cum numai tu știi să faci! mă lăudă mătușa.

La cei aproape 90 de ani, tanti Vucki locuiește și se descurcă singură cu toate treburile casei: spălat, călcat, curățenie și niciodată nu rămâne restantă la plata facturilor sau datoare nimănui. Îți dă restul până la ultimul ban și așteaptă ca și ceilalți să facă la fel.

Nu aruncă mâncare din principiu: Am dat bani pe ea, o mănânc, îmi spunea adeseori, când eu eram gata să renunț la ce cumpărasem în exces sau nu-mi mai plăcea. „Eu am muncit pentru banii ăștia.”  Venise în București prin anii ’40 după război, când făina și zahărul se obțineau foarte greu, pe cartelă și nu oricine avea acces la ele.

În ciuda “echipamentului” uzat, are  încă o vitalitate care mă face să mă rușinez dacă mă plâng de ceva.

Era o după-amiaza de duminică călduroasă de vară, ca multe altele în care ne vizitam la prânz și care se încheia invariabil cu obișnuita cafeluță. Soarele trimitea câte-o rază pe diagonala camerei de la mansarda casei vechi naționalizate construită pe la începutul secolului trecut.

Deschidem televizorul după ce am epuizat subiectele obișnuite, ce mai fac, cum sunt ai mei, ai mai vorbit cu cutărica, și vedem o știre ca de la jurnalul de ora 5: o fată s-a sinucis din dragoste….

-Da, e greu, tanti Vucki, când nu ai cu cine să vorbești în cazuri din-astea! zic eu, încercând să o justific pe biata fată și să ieșim din zona lacrimogenă în care intrasem, mai ales eu.

Tanti Vucki se întoarce spre mine și îmi spune:

-Dragă, de ce, s-au terminat bărbații?! cu aerul femeii care oricând se poate ridica de pe scaun să găsească soluția.

Și eu, care mă gândeam că are nevoie de protecția mea față de duritatea zilelor noastre, mi-am adus aminte atunci că ea le văzuse deja pe toate.