Categorii
Ganduri

De ce sunt importante poveștile?

Mai ales acum, când suntem înconjurați de mesaje care mai de care mai negative și dătătoare de panici și anxietăți. Când ne dorim sa aflăm adevărul și nu o versiune editată a acestuia, indiferent de cine o face sau de intențiile din spatele editării.  Știm deja cu ce este pavat iadul.

Și cu toate acestea, când luăm o întâmplare și ne gândim la cum să o transmitem mai departe celorlalți, familie, prieteni sau necunoscuți, o trecem prin mai multe filtre. Propria noastră perspectivă, la propriu și la figurat, din momentul trăirii live a întâmplării (eram sus, jos, in dreapta sau în stânga, puteam vedea clar sau aveam obstacole in calea vederii), are un impact. Gândurile și emoțiile din acele momente completează și ele tabloul, făcându-l mai ușor de memorat de creierul din dotare.

Fiecare revizitare a amintirii evenimentului o îmbogățește cu ceea ce gândim și simțim la momentul prezent, ducând astfel la o amintire nou creată,  „upgradată” sau modificată de noile informații pe care rețelele de neuroni le trimit in sprijinul marcării evenimentului cat mai tare in memorie. Și tot așa, până când amintirea din prezent devine o versiune personalizată, procesată a înțelegerii noastre asupra întâmplării din trecut.

Pare că nu ar trebui sa ne încredem prea mult in memoria noastră, nu?

Chiar și așa fiind, aceasta abilitate a creierului nostru de a remodela amintirile unui eveniment ne poate fi de mare ajutor, atunci când aflăm informații noi care ne completează înțelegerea inițială asupra întâmplării, când cortexul prefrontal sintetizează și extrage acele concluzii care se transforma in experiență, înțelepciunea care ne ajuta sa luăm decizii mai potrivite.

Ce se întâmplă când vrem sa transmitem mai departe ceea ce am experimentat? Fie că povestim cuiva sau ne scriem pe hârtie mesajul, amintirea intră din nou printr-un filtru (semi)conștient de selecție a informațiilor celor mai relevante așa cum sunt ele stocate în mintea noastră, luând in calcul mesajul, cât și imaginea proprie pe care vrem sa le transmitem celorlalți. Și da, there is bias here, și cu cât ne îndepărtăm mai mult de momentul din timp al întâmplării, cu atât sunt mai mari șansele ca povestea sa nu mai semene cu realitatea istorică. Sau ce am crezut că era la acel moment.

Dar poveștile, așa cum sunt ele, niste amintiri editate, pot oferi o altă perspectivă, poate mai bună, una care poate sa treacă mai ușor peste  părțile dureroase, adăugând puțin umor în situații altfel complicate, precum condimentele bine plasate în felul de mâncare preferat.

Ele ne pemit să observăm personajele de la distanță sau dimpotrivă, identificandu-ne cu ele, să trăim în poveste și apoi stârnindu-ne imaginația, să găsim drumul către noi finaluri sau rezolvări in propria poveste de viață. Ele ne pot inspira să căutăm propriul nostru drum, ca un alchimist care modelează și transformă nu plumbul in aur, ci experientele trecute în înțelepciune si imaginație.

.

Categorii
Sunday brunch

Ultima dată

– Fetiță, nu veni la mine azi. Eu acum plec să mă tund că am văzut că e ziua asta așa însorită.
– Păi, unde te duci? Și cu ce ajungi acolo?
Era ultima zi a anului cu pandemie. Nimeni nu prea avea unde să meargă la petreceri și mi-a trecut prin minte ideea că s-ar putea să fie, din nou, doar o schemă de-a ei ca sa nu mă mai pună pe drumuri și să-i aduc ceva de mâncare.
– Merg la salon la tine la bloc și după ce mă tund urc eu la tine.

– Și cu ce vii până aici? Iei tramvaiul?
– Iau o mașină până la tine. Eu sunt gata îmbrăcată, acum plec, bine că te-am prins la telefon ca sa nu pleci de-acasă. Cam pe la unsprezece sunt la tine.

Și-a luat la revedere și a închis, iar eu am rămas, vorba’aia, perplexă, imaginându-mi cum mătușa mea de 92 de ani, care abia mai vedea ceva, pornea singură într-o astfel de aventură, adică cele 6 stații de troleibuz + tramvai, ca să nu o prindă noul an nearanjată. Iar eu tocmai ce scosesem o bucată de mușchi de porc să-l bag la cuptor. Am zâmbit la ironia situației, dar părea exact genul de lecție de independență pe care mi le-a predat toată viața, în linie cu „dragă, s-au terminat bărbații?” Și am zâmbit cu drag, auzindu-i în minte vocea foarte determinată și limpezimea cuvintelor, ca în zilele ei bune.
Mi-am văzut de treaba mea in continuare, căci și cu musafir și fără, eu tot as fi pregătit o porție de prânz pentru ea.

La unsprezece și-un sfert a sunat soneria. Era la ușa mea, victorioasă, gata să îmi povestească întreaga aventură ca să nu îmi mai treacă prin minte cumva că ea nu se poate descurca singură.
– Ți-am zis, am luat o mașină de la mine de la piață și i-am spus să mă aducă aici, am platit 15 lei. La coafor am plătit tot 15 lei, au mai scumpit de astă vară, atunci a fost 10 lei de tuns.
– Aha, dar știi că s-au mai scumpit prețurile de când cu pandemia asta.
– Dragă, eu nu m-am târguit. Cât a cerut, atâta am plătit!
– Și cum ai urcat la mine?
Interfonul, liftul, scările, toate puteau fi obstacole de nedepășit, dar nu și pentru ea.
– Dragă, nu mai vad eu bine, dar pe mine mă duce capul!
Nu doar capul, dar cred că un cor de îngeri a vegheat să ajungă cu bine la ușa mea, începând cu tinerii pe care i-a rugat sa ii țină ușa de la intrare in bloc deschisă și apoi pe fata pe care a rugat-o să o ducă până la etajul 7 cu liftul.
– Să știi că s-a oferit să mă ducă până la ușă, dar tu știi că mi-e nu-mi place să abuzez.
– Bineînțeles!
– Știam că e ultima ușă pe partea dreaptă, nu aveam cum să mă rătăcesc, îmi spuse foarte convinsă.

Friptura era aproape gata de pus la cuptor, suficient timp cât să studieze cu atenție noile achiziții din casă, masa albă și scaunele îmbrăcate în velur roz pudrat. Și a declarat admirativ:
– Da, așa îmi place! Masa mare să aibă loc să stea mai mulți în jurul ei.
Am trecut cu grație peste necesitatea bruscă de a face aceasta achiziție, după ce mi-a cerut să-i returnez masa și scaunele pe care mi le dăduse când mă mutasem acum mai bune de zece ani aici.

Mai aveam ceva mai puțin de-o oră de așteptat până când era gata prânzul. Și m-am gândit cum să treacă timpul ăsta mai repede:
-Tăntiniță, nu mi-ai mai dat de mult în cărți.
– Aah, acum îți dau! se învioră dintr-o dată la ideea că poate face ceva pentru mine.
Mi-a luat vreo cinci minute să găsesc pachetul de cărți ce se rătăcise prin sertar de la ultima vizită de cu aproape un an în urmă.
Am scos cărțile potrivite din pachet și i le-am dat să le amestece și să le șoptească formula magică din care nu auzeam decât frânturi. Cât le descânta, mi-aduceam aminte ce-mi povestise mai demult.

„Dragă, eu am învățat să dau în cărți de la o franțuzoaică care venea la patroana mea când eram ucenică tânără. Și eu mă prefăceam că nu eram atentă la ele și coseam, dar de câte ori nu mi-am înțepat eu degetele încercând să văd ce făcea și să aud ce le spunea franțuzoaica doamnei colonel și fetei ei care era doar cu un an mai mare ca mine.”

Întinse cărțile pe masă în formatul obișnuit și mă rugă să îi spun fiecare carte, așa încât să le vadă cu ochii minții și să citească de acolo o poveste pe care doar ea știa s-o deslușească. Și fuseseră momente când, neplacandu-i ce citea, le-a strica și le-a strângea ca să le mai vorbească încă o dată, vrând parcă să alunge gândurile rele din acolo.
„Asta nu se învață, se fură de la cei mai știuți ca tine. Ca și meseria”.  Da, „învățasem” și eu ce înseamnă fiecare carte și puteam să îmi fac in minte propria poveste, dar îmi plăcea să o aud pe a ei, care mergea mai departe decât știam eu sa „citesc”.
– Uite aici, un bărbat de tobă care-i departe la drum lung, îți gândește casa și așternutul cu bucurie.
Tobă, ochi verzi – albaștri,  piele deschisa la culoare. Aveam o idee, da.
– Si să știi e cam între drumuri și nu prea apare lângă tine.
Am zâmbit discret recunoscând povestea.
– Dar, o să cunoști un bărbat de ghindă care apare la dragostea ta și cu bucurie.
Știam despre ghindă ăștia că sunt mai bruneți, dar mi-a explicat că atunci când sunt mai mulți pe aceeași descriere, rolurile se împart în cele 4 categorii disponibile.  Aveam niste domni de ghindă in minte, dar nu se potriveau cu predicția.
In final, a concluzionat:
-Mda, o carte nici grozavă, nici rea.  Da, e de bine.
Ca și cum văzuse mai multe, dar era suficient cât îmi spusese. Era suficient pentru ea că văzuse că nu apar singură pe acolo și că bucuria și darul mare mă însoțeau. Nu a vrut să îmi zică despre lacrimile și greutățile ce aveau să vină înaintea lor.  Și că ghinda era și masla ei.

Am pus masa și am mâncat împreună, sărbătorind încheierea anului pe timp de zi. A fost mereu musafirul ideal care mânca tot din farfurie și îți lăuda priceperea. După cafea, am dus-o acasă, acceptând cu greu un pachet cu dulce. A fost ultima dată.

Categorii
Ganduri

House cleaning

De fiecare dată când ajung la capitolul curățenie, îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Mamă, faci, se vede. Nu faci, tot se vede. Se vede că n-ai făcut!”

Din vorbele ei simple de femeie de la țară, fără prea multă școală, am înțeles mai târziu că e o iluzie să credem că ne putem ascunde la nesfârșit de lucrurile pe care le-am făcut sau nu bine, de greșeli, alegeri nepotrivite, de ceilalți și în final de consecințele deciziilor noastre.
Că totul este, într-un fel, transparent și în văzul tuturor, doar să ai ochi să vezi. Dar, nu e orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă, nu-i așa?

Acum doi ani, am experimentat cum e să nu vezi bine, mai exact să vezi dublu. Imaginile transmise de fiecare ochi pe calea nervilor optici până la centrul vizual din spatele creierului erau foarte bune, doar că acolo era o mică încurcătură și nu se mai suprapuneau cum trebuie. 

Mă întorceam la birou puțin cam prea repede după o recidivă și, după sutele de mailuri de citit și răspuns, corpul meu voia acasă, dar mintea nu era de acord. Așa că, după câteva săptămâni de încăpățânare la muncă, a cedat exact în locul în care mă afecta cel mai mult, văzul. Și m-a trimis înapoi acasă să termin procesul de vindecare în ritmul său, indiferent de planurile mele.

In fiecare din acele zile, mă trezeam și deschideam ochii cu speranța că distanța de-o jumătate de palmă dintre cele două imagini s-a mai redus. Măcar un pic.
Deși urmam indicațiile medicului, mă alergam ca pe hoții de cai, chiar și stând pe canapea, încercând toate modalitățile de a mai antrena privirea către unificare. Dar, nu se schimba nimic.

Făceam tot ce știam ca să grăbesc refacerea, vorbit cu doctori și terapeuți, luat toate tratamentele și suplimentele prescrise, o nouă pereche de ochelari ce păreau funduri de sticle de sifoane.

Doar în momentul în care am încetat să mai alerg și să mai fac ceva, doar să stau și să-mi ascult nevoia de odihnă, lăsându-mi timp să nu fac nimic, atunci corpul meu m-a ajutat și a făcut el ce nu știam eu conștient să fac. Și diplopia (sau vederea dublă) s-a retras complet în câteva zile, și mie mi-a revenit zâmbetul.

Așa că, revenind la vorba bunicii,  am învățat să fac. Și când nu fac, îmi asum nefăcutul pe de-a întregul, fără să mai caut scuze în curtea altora și nici să mă pedepsesc singură pentru dățile în care nu mi-a ieșit. Și să încerc din nou data viitoare.

Și să văd. Pe mine și pe ceilalți, și cu și fără curățenia făcută, prin casă și prin minte, cu înțelegere și compasiune. „Căci, mamă, nu e ușor să faci curat în fiecare zi!”

Categorii
Around the block

În valea lui Stan

Sau o aventură neașteptată

Acum două weekend-uri am evadat din București către Curtea de Argeș într-un camping ca de poveste, printre stejari, pajiști verzi, flori de câmp și oameni frumoși. Pentru câteva zile, am pus pe pauză lumea de dincolo de intrarea plină de verdeață, departe de tehnologie, măcar un pic, dacă nu de tot.
Și zilele au trecut repede cu ceva mișcare, yoga și conversații interesante, iar la final, înainte de a pleca spre casă, ne-am gândit că un traseu prin Făgăraș ar fi frumos, că doar eram la doar vreo 45 de minute distanță.

Adică până la Valea lui Stan. Iar vorba ‘ceea, cum să ratez ocazia de a merge pe urmele vreunul posibil strămoș? 😉
Și fără să cunosc toate detaliile despre loc, m-am aruncat cu capul înainte către o nouă aventură, sperând că muntele să îmi dea, ca de fiecare dată, o porție bună de energie la pachet de adus cu mine la oraș.
Treaba asta devenise un fel de tradiție în ultimii ani, iar mai ales în anul ăsta nu voiam să ratez vreo ocazie. Cu pantofii de trekking în picioare, apă și ceva gustări în rucsac, eram gata de urcat, coborât sau ce-o mai fi fost de făcut pe traseu.

Uneori însă, prea mult entuziasm strică, cam pe-atât cât să alegem o cărare îngustă și instabilă pe alocuri pentru vreun sfert de oră. Suficient timp pentru ca lipsa mea de echilibru pe partea dreaptă să mă facă să merg folosind toate cele patru membre din dotare, să mă agăț cu încredere de fiecare trunchi de copac ce mi-era la îndemână și să apreciez fiecare piatră colțuroasă de care degetele mele puteau să se prindă zdravăn sau pe-aproape. Noroc că ne-am prins rapid că nu eram pe cărarea „oficială” și trebuie să facem o reconfigurare de traseu, nu înapoi la start, căci scurtăturile sunt mereu mai scurte, nu?! 🙂

Dacă la urcat mai e cum mai e, nu vezi hăul din spatele tău sau din laterale, coborâtul e mereu partea interesantă (a se citi dificilă cât cuprinde). Iar atunci când gleznele mele sunt din ce în ce mai nesigure pe ce pământ calcă și mușchii sunt încordați precum corzile întinse ale unei chitări, știu că nu am încotro și trebuie să cer ajutorul.

– Am nevoie de un băț de sprijin.
– Ține-te de mine și pune piciorul drept aici, și, când ești sigură pe el, mai faci un pas, spune ajutorul.
Nu prea îmi place situația asta, dar instinctul de supraviețuire dărâmă orice alt obstacol.
Fac primul pas în pantă, piciorul alunecă și ajung direct în brațele Ajutorului, care mă întreabă nonșalant dacă vreau să dansăm tango.
„Mai târziu poate fi o idee interesantă” și zâmbesc larg ca să ascund blush-ul natural din obraji și răspunsul din mintea mea.
– Nu chiar acum, zic.
Și încă un pas cu piciorul stâng, apoi mă sprijin în mână dreaptă pe o piatră cam netedă. Sau mai bine de un braț.

„De ce m-am băgat în chestia asta? Am un talent  de a-mi ignora limitele, ceva de speriat!”
„Nu, nu limitele, fricile vreau să le depășesc, și oricum altă variantă nu am decât să merg înainte. Așa că, încă un pas, pot face asta.”

Și mă prind cu mâna de creanga din dreapta și apoi de mâna Ajutorului Nr 1, iar în spatele meu e Ajutorul Nr 2.
-Respiră!
Da, știu, strâmb din nas drept răspuns. Știu că strâmbatul nu ajută la coborâre, dar pentru o fracțiune de secundă nu mai simt presiunea efortului. Mai zâmbesc puțin și reiau.
Gleznele-mi tremură, iar picioarele sunt încordate la maxim. Acum panta e prea abruptă și trebuie să cobor cu spatele, îmi spune Ajutorul.
-Sunt în spatele tău, fă câte un pas odată, mută-ti greutatea de pe un picior pe altul și asigură-te că ai stabilitate înainte să mai faci următorul pas.

Bun, hai să o facem și pe asta. Încă un pas, mai e puțin. Piciorul drept alunecă pe pământul umed, șterg cu genunchiul poteca și mă duc vreo douăzeci de centimetri în jos, înainte să aud:

-Gata, ai ajuns jos. Bravo, te-ai descurcat bine!

Mai potrivit e să spun că am scăpat. Au fost doar cinci minute de coborâre care s-au expandat  într-un interval atemporal în care aveam
senzația că epuizasem toată energia din rezervor.

Dar bucuria dată de noua faptă de „vitejie” face că toată frica să dispară, iar acum e momentul în care am curajul să recunosc că fără ajutorul celorlalți nu aș fi putut ieși din situația în care intrasem. Și mai important pentru mine, că avusesem curajul să-mi arăt vulnerabilitatea, să cer ajutorul și să mă las condusă de ceilalți printr-o situație cu ceva pericole pe ici-colo.

Iar recunoștința pentru ajutorul primit mi-a dat energia de care aveam nevoie ca să mă cațăr precum o maimuță agățată de fiecare creangă, în cazul de față scări și cabluri metalice prin vintrele canionului de piatră.

Până la final, mi-am udat pantofii de atâtea ori trecand micul pârâu din vale încât simțeam că înot prin șosete (pe care le-am aruncat ajunsă acasă, erau irecuperabile), iar alternarea urcărilor și coborârilor a scos untul din mine, mi-a arătat cine sunt și câte pot îndura chiar și atunci când cred că nu mai pot.

Mai mult decât toate, am rămas cu senzația că pot face mult mai mult decât credeam eu, dar împreună cu ceilalți, pot muta munții.

#WeCanTogether #munte #ajutor #yoga #prieteni #impreuna

Categorii
Ganduri

O lună fără plastic

#iuliefărăplastic

Am văzut mesajul acestei campanii de mai multe ori în ultimele două săptămâni și m-am întrebat dacă, într-adevăr, o persoană obișnuită care trăiește în oraș poate să ducă această provocare la bun sfârșit, într-o lume în care la orice pas dai de plastic.

Plastic la supermarket, unde majoritatea ambalajelor sunt din plastic, de la produsele de igienă, detergenți, cosmetice, iar mai nou și fructele și legumele ce vin de prin țări îndepărtate au și ele propriile pungi și caserole care le protejează astfel încât să arate cât mai apetisant pentru noi, consumatorii.
Plastic la restaurant, unde, de când cu pandemia, totul se dă la pachet, evident și el cu plastic. Nu mai vorbesc de tacâmuri de unică folosință care rareori sunt biodegradabile.
Deși acasă folosesc de mai bine de un an de zile o cană filtrantă pentru a nu mai cumpăra apă plată în sticle PET, în mașină am vreo două de 0.5 l doar de săptămâna asta,  căci, deh, e vară și e cald și trebuie să mă hidratez, iar plasticul e mai ușor ca sticla.

Uitându-mă puțin înapoi, tata a lucrat toată viața la o fabrică de produse din mase plastice care era la 5 minute de mers pe jos de acasă. În anii optzeci să ai o sacoșă din plastic din ăla trainic însemna că aveai relații unde trebuie. Nu toată lumea avea acces la așa ceva, iar tata, când mai primea de la serviciu câte un pachet, le păstra ca pe bun prețios, ce îi putea deschide uși și câștiga bunăvoința altora. În schimb, să mergi la piață la Obor cu sacoșele din cârpă sau cele croșetate stil plasă erai la fel de banal ca toți ceilalți. Vremurile s-au schimbat mult de atunci…

La începutul anului trecut m-am hotărât să colectez selectiv deșeurile reciclabile și doar atunci am înțeles cu adevărat cât de mare era impactul acestui material în viața mea de zi cu zi. În momentul în care nu trecea mai mult de o săptămână ca să umplu cu diverse plastice o plasă tip maieu de la supermarket, iar opțiunile de a le da mai departe pentru a fi reciclate erau foarte reduse și necesita planificare din partea mea, m-am gândit dacă e cazul sa renunț înainte  să devin un fel de hoarder.

Salvarea a fost că m-am rușinat de acest gând cam laș, uitându-mă la amploarea fenomenului Greta Thunberg care lupta pentru viitorul ei și al nostru, până la urmă.
Și am realizat că și ăsta e un proces de schimbare ca oricare altul și implică organizare. Și chiar dacă în sectorul in care locuiesc nu mai sunt containere în care să lași deșeurile colectate selectiv, nu m-am descurajat de tot. Am strâns alți adepți mai bine plasați locativ în oraș și mi-am trimis pungile la reciclat cu ajutorul prietenilor ce aveau în drum astfel de containere de prin București.
Apoi, am descoperit că unele magazine mari oferă această posibilitate clienților lor și așa am ajuns să îmi schimb locul de unde făceam cumpărături, plecând cu rucsacul și plasele pline și la dus și la întors de la Lidl.
Următorul pas a fost să reduc consumul de plastic pe cât de mult pot, revenind la sacoșele de pânză, în mare trend deja, să caut variante mai ecologice pentru produsele pe care le consum și cum as putea să îmi reduc amprenta de carbon, fiind mai cu băgare de seamă asupra alegerilor mele de zi cu zi, deși cred că sunt destul de departe de ce fac alții.
Acum strâng și hârtia, sticla și metalul adunat din produsele consumabile, sunt atentă la ce cumpăr, în ce fel de ambalaj și m-am descoperit căutând pe net fiecare cod de reciclare.

Se poate și mai bine? Sigur că da, cu toate astea e un proces de schimbare, ca multe altele și învăț să fac pași mici pe acest drum din convingere că fiecare nouă alegere contează și dorința de a nu contribui și eu la acel motto lipsit de responsabilitate:
„După mine, potopul!”

Categorii
Ganduri Sunday brunch

Ei, și?

Eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, am venit în lumea asta la câțiva ani distanță după ce el plecase din ea, dar tata mi-a mai povestit despre el pe la vârsta în care începusem să înțeleg câte ceva. Și din pozele de nunta a lor mei am descoperit un bărbat mic de înălțime, cu o figură serioasă, hotărâtă, poate mai mult înțeleaptă decât blajină, ca să pun un chip peste descrierea primită.

Tata a crescut la țară într-o gospodărie mare cu alți nouă frați, câți au supraviețuit fără pastile sau alte tratamente, unde erau și oi și vaci și cai, de ajutor la munca câmpului și nu doar atât. Când îmi vorbește despre cai, îi apare o lumină pe față și se vede bucuria copilului care a trăit cu ei, le-a învățat obiceiurile, i-a respectat, căci pe un cal îl poți respecta sau poți să ți se facă foarte repede frică de el, i-a înțeles și i-a iubit pentru toate aventurile avute împreună.

Ca atunci când, pe la doisprezece ani, bunica l-a trimis cu merinde de Paște la o soră de-a lui mai mare, măritată într-o comună vecină, călare pe Fetița, iapa din curte, prietenă veche cu el, și care la întoarcere, simțind pericol în apropiere, s-a smucit și a grăbit pasul de fiecare dată când cei doi călăreți ce-i urmăreau din spate se apropiau prea tare. Norocul a fost că au ajuns repede în sat și au scăpat, tata, de a fi aruncat de pe cal într-un șanț și Fetița de a fi furată.

Întâmplarea pe care mi-a povestit-o despre bunicu’ are și asta niște cai și cred că mi-a spus-o tata când aveam vreo zece ani.

Bunicul meu și fratele lui mai mic, Manole, erau tineri pe vremea aia și într-o seară au ieșit cu caii la câmp unde rămăseseră să păzească ceva recoltă și își făcuseră un culcuș lângă brazdă. Aproape adormiseră, când unchiu’ Manole îl trezește pe bunicu’ și îi spune:

-Nenicule, scoală, că ne fură caii!

Iar bunicul meu, care era deja treaz și auzise zgomotele celorlalți și foielile cailor care presimțiseră mai demult apropierea unor străini, îi răspunse fratelui mai mic pe cel mai nepăsător ton:

-Ei, și? Dacă ni-i fură, ni-i fură.

Nu știu ce l-a făcut pe bunicul meu să dea această replică, pot doar să speculez că a avut suficient timp să își aleagă răspunsul în răstimpul dintre zgomotele auzite și întrebarea fratelui mai mic, să cântărească ce opțiuni avea pe moment, între a sări de la locul lui și de a se bate cu hoții de cai și riscul de a pune în pericol și pe altcineva, că s-ar putea să fie mai importantă viața lui și a lui Manole, că acei cai nu ar merge cu străini atât de ușor și că și-ar găsi singuri drumul către casă chiar dacă ar fi fost furați, că a vorbit destul de tare ca să le dea de înțeles șuților că știe ce se întâmplă, că poate deja îi recunoscuse și știa unde să-i găsească pentru o revanșă ulterioară. Dar astea sunt doar speculații.

Ar fi ideal dacă în viața noastră am avea acest răstimp necesar pentru a cântări cum să răspundem unei provocări în fața unei situații limită, unde, de cele mai multe ori avem doar două, maxim trei variante de răspuns. Lupți sau fugi sau îngheți.

Reacția bunicului meu, când am auzit prima oară povestea, m-a cam dezamăgit, căci aș fi vrut să aud cum strămoșul meu a fost curajos și luptător și i-a gonit pe hoți de la avutul lui.

Mai târziu, când la școală am studiat Miorița, mi s-a părut că pot vedea ce nu mai fusese scris în clasica baladă, pentru că aveam în minte un exemplu de comportament apropiat, deși deznodământul e, în acest caz, puțin diferit.

 De curând, căutând prin amintiri cu ochii adultului, am realizat că reacția lui nea Marin, adică bunicu’, nu a fost una declanșată de amigdala gata de a ne oferi un răspuns pre-ambalat și întipărit în creierul nostru ancestral. Nici nu a luptat, nici nu a fugit și nici nu a rămas stană de piatră fără reacție. Nu-l pot „acuza” nici de ceea ce acum noi învățăm că e comunicarea non-violentă, căci pe atunci nu se purta „moda asta”, cel mult de o sclipire șireată de moment de a ieși dintr-o situație complicată.

El a vorbit clar, relaxat și suficient de tare încât și hoții să-l audă, să bufnească în râs la auzul unei asemenea replici și să-și abandoneze misiunea.

Plus, au dus vorba mai departe în cârciuma din sat despre Marin ăla căruia nu-i pasă că-i ia cineva caii, și așa i-a rămas și renumele, căci de atunci tata și a lui au fost cunoscuți ca ăia „ai lu’ Ei și”.

Categorii
Ganduri

Join me on the dark side

Acum mai bine de zece ani, m-am descoperit fan nu al trilogiei, pe atunci, Star Wars, ci a lui Yoda cu precădere, și de aici mi se spune mama înțelepciunii prin anumite cercuri, dar fețe multe adevărul are. 😉

Iar când a apărut ultima serie SW mi-a rămas în minte privirea fixă a lui Rey, ultima dintre cavalerii Jedi, deși a purtat un singur outfit pe parcursul a două filme, mult prea puțin pentru noi, femeile, și cumva prevestitor pentru perioada de post de fashion ce a urmat în zilele noastre.  Chiar și așa, luptătoarea luminii în rochia kimono de un alb murdar de la atâta zbatere, avea ceva foarte familiar în atitudine, în curățenia intențiilor și lupta ce părea a fi fără sfârșit sau sorți de izbândă, ceva care trecea mai departe de empatizare către descoperirea cu o groază-uimire că cineva poate să-ți arate povestea dinăuntru în rezoluție HD pe un ecran 4K pentru toți să o vadă și să judece. Dar mulți văd, puțini cunosc..

A fost ca o oglindă care îmi punea din nou în față efortul de a ascunde o parte din mine, din identitatea mea, de ceilalți și dorința de revanșă, de a învinge obstacolele din cale, externe și interne, care de ce fel, mai greu de deosebit uneori.

Și tot uneori, lupta cea dreaptă e mai grea, iar atunci îndemnul împăratului Palpatine de a-l urma pe calea întunecată, de a scurta drumul și a ieși mai facil din situația fără scăpare, pare ca o opțiune validă, un răstimp cel puțin.

Despre consecințele alegerii drumului mai ușor, dar întunecat au scris mulți alții mai frumos și mai bine decât aș putea eu, dar nu despre asta vreau să povestesc, ci seducția acestuia și dansul meu in jurul acestei tentații.

Când resursele se împuținează și ultimele eforturi de a rămâne pe linia dictată de principiile căii drepte s-au dovedit a fi în zadar și senzația de nedreptățire și lipsă de echilibru în felul în care lumea e alcătuită se strecoară insidios, dar din ce în ce mai insistent în minte, când imaginea de victimă apare din ce în ce mai aproape de propriul portret, atunci nevoia de evadare și răsturnare a situației care să înlăture din drum ipostaza de învins pune mintea în mișcare la găsirea unor soluții conform noilor specificații tehnice și „buget” disponibil de alocat.

Iar atunci, poziția de răzbunător, cel care-și găsește dreptatea prin metode diverse, chiar și cele care mai sar niște garduri etice, căci deh, e îndreptățit de nelegiuirile suferite până la punctul acela, vine la pachet cu schimbarea mixului de hormoni care se varsă acum în corp și dintr-o dată, doar contemplând această nouă posibilitate de acțiune, ne simțim împuterniciți de această forță nou descoperită.  Dintr-o dată, dispar depresia și amărăciunea, căci gândul unei noi acțiuni, victorioase de această dată, aduce toate beneficiile unei doze de adrenalină ca să ne putem pregăti de treabă și ceva dopamină, o dată cu zâmbetul malițios care însoțește cuvintele din minte: Asta merită pentru ce mi-a făcut!

Realitatea motivelor pentru care ne găsisem la început în starea de victimă, greu de (a)dus în conștiință, poate fi negată cu succes în continuare și, cel mai des, plasată în afara controlului nostru. Ceilalți sunt de vină pentru ce s-a întâmplat, eu doar mă salvez acum!

Cu toate informațiile pe care le cunosc despre importanța empatiei, compasiunii și despre efectele fizice în corp a emoțiilor pozitive cât și negative, iar despre de ce nu e bine să gândești de rău pot vorbi câteva ore, nu am fost nici eu imună la asaltul soluțiilor rapide, salvatoare din hăul victimizării, cel puțin aparent.

Efectul secundar ale strategiei descrise mai sus este că necesită din ce în ce mai multă energie pentru a plasa responsabilitatea pentru faptele noastre în curtea altora, de a ne justifica faptele nu doar față de ceilalți, dar mai ales față de noi înșine pentru a menține în viață rolul îndreptățitului.

Reversul medaliei, care are imprimată pe o față rolul victimei, este tipărit cu sigla agresorului, împreună creând acel întreg ce aduce completare fiecăruia, sau altfel spus, energia este aceeași, ca un combustibil ce ne animă intențiile, diferă doar modul în care o exprimăm la un moment dat. Când înțelegem că energia e a noastră să facem ce vrem cu ea, atunci apare o alegere.

 Și da, putem alege varianta rapidă de a ieși dintr-o stare de disconfort evitând asumarea responsabilității pentru situația în care ne aflăm, been there too, sau putem să ne uităm la ce ni se întâmplă cu acceptare și compasiune față de contribuția proprie la rezultat și să vedem că oricare rol ni se pare că jucăm, sunt părți al aceluiași întreg.

P.S. M-am regăsit și în rolul de salvator al poveștii al lui Rey, dar despre asta în alt episod.

Categorii
Ganduri My story

De care vreți?

Unele decizii se iau foarte ușor, mai ales când sunt din categoria da sau nu,  corect sau greșit, alb sau negru. Lucrurile se complică însă, când ne întâlnim cu diferite nuanțe de gri sau, și mai interesant, o multitudine de culori, care mai de care mai atrăgătoare cu frumusețea și profunzimea ei.
Acum mai mulți ani, am descoperit cât de importantă e această abilitate care de cele mai multe ori este considerată o setare care vine la pachet din fabrică.

Eram proaspăt ieșită din recuperare după primul puseu și făceam pași mici către viața obișnuită, aia în care mergi la supermarket să îți cumperi de mâncare. Intrată în magazin în fața galantarului cu mezeluri, am simțit deodată că erau prea multe opțiuni. Salam de Sibiu,  săsesc, șuncă de Praga, parizer simplu, cu măsline, ceafă afumată, mușchiuleț de porc. Și de la ce firma să iau?  Care e mai sănătos? Fără monoglutamat de sodiu? E vreunul cu mai puțină sare? Da’ unde i prețul? Oamenii stăteau la coadă înaintea mea și după mine, iar eu mă simțeam copleșită de o simplă alegere dintre atâtea posibilități ce-mi stăteau în față strigând  la mine parcă să mă decid odată!

Așa că am ieșit val vârtej din magazin, speriată de presiunea aia nemaiîntâlnită până atunci, fără să mai cumpăr ceva, deși mi-era foame și aveam destui bani în portofel pentru orice aș fi ales. Doar că nu am ales, cu toate că unii ar spune că și non – alegerea este și ea tot alegere până la urmă.
Ce mi se întâmpla? Eu luasem decizii cu atâta ușurință în trecut și nu-mi venea să cred că pot trece printr-o astfel de situație. De ce?

Printre multele funcții pe care lobul frontal al cortexului uman le face pentru noi se regăsește și capacitatea de a face alegeri și a lua decizii în situații în care imaginația și creativitatea sunt necesare, acolo unde nu există un răspuns corect, ci doar unul potrivit cu omul și situația în cauză. Și ține de fiecare individ ca un răspuns nou nouț să fie creat în funcție de fiecare preferință în parte. Una dintre minusculele leziuni cerebrale se situa în zona lobului frontal și împreună cu celelalte substanțe din tratamentul urmat îmi îngreunau o acțiune altă dată foarte simplă. Și faptul că vreo lună deciziile despre ce mâncam fuseseră externalizate către alte persoane, mă făcuse să îmi ies din mână.
Din fericire, timpul le vindecă pe (aproape) toate și uneori îți aduce și ceva experiență în plus.

Căutând să aflu răspunsuri despre ce mi se întâmpla, am aflat mai târziu că și aici se aplica  regula exercițiului.
Și că acest instrument minunat, mai tare ca orice computer, creierul uman, se dezvoltă, se regrupează și chiar regenerează, de fiecare dată când învățăm ceva nou și adăugăm noi cunoștințe,  ca pentru o upgradare de software care preschimbă și partea hardware sub formă de noi conexiuni și rețele între neuronii din dotare.

Cu cât învățăm, cu atât mai mult ne păstrăm creierul tânăr, asta am auzit cu toții. Doar că e nevoie nu doar să memorăm informația și să o recităm ca pe un text tocit  pentru examen, ci și să exersăm noile cunoștințe și să le punem în practică,  să le dăm propria noastră formă, folosindu-le în procesele de gândire și decizie proprii. Și atunci poate reușim să venim cu soluții noi la întrebări vechi, chiar dacă nu urmăm calea bătătorită de alții înaintea noastră.

Până la urmă, orice decizie e bună, stânga, dreapta, înainte sau înapoi, oricare dintre ele e un răspuns. Chiar și lipsa ei, dar atunci e posibil să rămâi nemâncat. 

Categorii
Ganduri

O zi frumoasă ca tine!

De curând, am primit ca temă de meditație să-mi exprim recunoștința și iubirea față de sursele mele de inspirație în această viață. Și mi-a apărut în minte o listă întreagă de oameni și întâmplări care se învârteau ca într-un carusel de fapte bune și minuni, atât de multe încât la un moment dat, copleșită de ele, m-am gândit că fie am făcut ceva foarte bun într-o viață anterioară, fie trebuie să fac ceva super tare în asta de-acum. Juriul nu a decis pe speța asta încă, așa că rămâne de văzut în episoadele viitoare. 😉

Chiar și așa, aveam senzația că uit ceva și că am lăsat pe cineva afară din listă, pe cineva care strânsese toate aceste lucruri și le transformase cumva…..pe mine.

Opaa, ți-au cam murit lăudătorii, fato, a fost primul gând autoflagelator. Lauda de sine sau lipsa de smerenie nu e văzută prea bine, astea erau mesajele primite în copilărie. Dar dacă acest gând năstrușnic vine după ani mulți în care cei din jur îmi păreau mai bine echipați pentru viață decât mine? Și a fost un drum lung și întortocheat cum zice povestea ca să ajung la el?

Acum ceva ani, o prietenă bună pe care am cunoscut-o la cabinetul ei de terapie, Mihaela, mi-a spus ca fiecare om e responsabil de ceea ce  face cu darul pe care l-a primit, adică cu resursele avute la îndemână, dar și că ce face cu ele este între el și conștiința lui. Deoarece nimeni  altcineva din afară nu poate cunoaște cu adevărat care sunt obstacolele (interioare) pe care are nevoie să le depășească.
Nu știu cât am înțeles pe loc, dar era o lecție predată în mai multe ședințe, care se încheiau invariabil cu un zâmbet cald și plin de compasiune și urarea „Să ai o zi frumoasă ca tine!”

Prima dată mi s-a părut cel mai frumos mod de a face un compliment cuiva și îmi creștea puțin inima când mă gândeam că cineva atât de important și evoluat ca ea vede ceva frumos și la mine.

Învârtind în minte acest gând și restul lecției în drum spre casă, mi-am amintit o scenă dintr-un film unde un bătrân maestru de arte marțiale ce locuia într-o casă dărăpănată e vizitat de zeița bunăvoinței care îi aducea un învățăcel în căutare de un profesor. La vederea musafirilor și a întrebării îngrijorate a zeiței despre starea lui, maestrul și-a aruncat toiagul în jurul casei și a răspuns:
-Zeiță, am fost puțin deprimat! Iar casa se transformă într-un templu nou în cea mai exotică grădină.

Atunci am înțeles cum gândurile ce le păstrăm în mintea noastră ne construiesc felul în care experimentăm viața, într-un peisaj trist și dărăpănat sau unul plin de lumină, cu judecățile de valoare utilizate cel mai des: bun, rău, urât sau frumos. Și am văzut urarea Mihaelei ca pe cel mai diplomat mod de a-mi transmite un mesaj despre puterea noastră de transformare asupra propriei vieți, doar schimbând perspectiva din care privim: O zi atât de frumoasă pe cât o văd eu, pe cât mi-o fac eu.


Acum, deși mai am multe surse de inspirație printre oamenii din jurul meu,  am învățat că înaintea tuturor, eu sunt responsabilă și recunoscătoare pentru cât de frumoasă e ziua mea. Și la fel spun și eu celorlalți: O zi frumoasă ca tine!

Categorii
Sunday brunch

Lecția de gătit

Mulți știu că eu îmi petrec duminica în familie, în două versiuni: fie la ai mei la țară, fie la prânz cu mătușa când stau in București. Tradiția asta a început de când am rămas în oraș de capul meu pe la 23 de ani, pentru că părinții mei au ieșit la pensie și s-au mutat la țară. Mătușa a preluat rolul de protector de la mama, dar în stilul ei propriu.

Mama nu m-a pus niciodată să gătesc, credea că e suficient să mă uit la ea cum pregătește mâncarea și să fur meserie, și atunci când încercam să mă amestec în proces, îmi dădea câteva sarcini mici și îmi spunea că o să fac destul când voi fi la casa mea.
Iar când am fost la casa mea, luam indicațiile gastronomice prin telefon și îmi găseam singură propriul drum. Și se potrivea cu stilul laissez-faire în care mă crescuse. Era bine într-un fel, experimentam, mai greșeam, învățam și tot așa înainte. De la tocăniță până la friptură era loc suficient pentru creativitatea mea peste sfaturile maică-mii.


La celălalt pol era mama mea numărul 2,  așa cum am denumit mai târziu relația dintre noi care o depășea pe cea de simplă mătușă – nepoată. Ea credea că înveți făcând și respectând ad literam rețeta din cartea de bucate și ce îți spune bucătarul șef să faci. Adică ea. Pas cu pas. Nu îmi spunea de la început tot procesul, ci doar pasul următor.
– Acum, avem nevoie de o cană.
– Si ce facem cu ea?
– Adu-mi cana și vezi apoi, venea răspunsul ei de profesoară intransigentă.
Eu inspiram adânc ca să trec peste frustrarea de a fi tratată precum un copil mic, ceea ce între noi fie vorba puteam fi oricând, din perspectiva celor mai bine de 50 de ani care ne despărțeau, și mă conformam. Așa am învățat cu lux de detalii cum să fac checuri, cremă de zahar ars, chifteluțe de dovlecei și multe altele. O singură rețetă nu a reușit să mi-o transmită mai departe: clătitele ei faimoase din copilăria mea, asta pentru că nu mai aveam tigaia potrivită și nici nu reușeam mereu să le întorc așa cum o făcea ea ca un maestru.

În fiecare duminică când mergeam la ea, eram ajutorul de bucătar, care face toate lucrurile mărunte și ușor, ușor am reușit să trec clasa. Am realizat asta când a fost nevoie să devin vioara întâi în bucătărie lângă ea odată ce anii și-au pus amprenta și vederea ei slăbea din ce în ce mai tare. Dar mintea nu. Mintea ei știa toți pașii și nu accepta compromisuri de la calea bătătorită în atâția ani de zile. Și au mai ieșit scântei, și de la aragaz și de la noi, până când am găsit o nouă cale, cea de mijloc.


Pentru că de această sărbătoare de Paște voi sta în București, în ultimele trei zile am făcut singură maratonul meu de gătit, de la ouă roșii, chec, cremă de zahăr ars, ciorbă de lobodă și stufat de pui, pentru că nu sunt fan carne de miel sau ied. Acum, cu câteva ore înainte de momentul sărbătorii, le sunt recunoscătoare ambelor „profesoare” pentru că, fără să mă prind, au făcut din mine un om care se descurcă în bucătărie, onorabil în majoritatea cazurilor.
Și acum am realizat cu adevărat ce înseamnă efortul atâtor mame și bunici de a pregăti mesele noastre de sărbătoare. Săru’mâna pentru masă! 

Categorii
Ganduri My story

Când #stauacasă

Trebuie să recunosc, eu am intrat în această perioadă de izolare cu ceva mai mult antrenament față de ceilalți. Cumva, statul în casă de ne-voie și cu mine ne-am întâlnit de câteva ori în viață.

Cea mai recentă s-a întâmplat acum vreun an și ceva, când toată lumea se pregătea de sărbători, iar moș Crăciun mi-a adus niște solumedrol cadou, perfuzabil și comprimate, astfel încât să înțeleg, din nou, că nimic nu e mai important decât propria piele. Nici cadouri de făcut celor dragi, nici serviciul și campania de Sale, nici vizita la părinți cu portbagajul mașinii plin și la dus și la întors. Nimic în afară de mine. De starea pe care o aveam în acel moment, al prezentului continuu, unde toate planurile fuseseră suspendate și lăsaseră loc unui fel de vid, pe care îl cunoșteam deja și pe care l-am întâmpinat cu un zâmbet discret în colțul gurii:

„Știu ce vrei de la mine, prietene, vom petrece ceva timp împreună din nou. Acum că ai venit, să vedem ce mi-ai adus.”

Eram la finalul unui an plin în care, mai mult decât oricând, îmi dusesem rolul de salvator până la capăt, fără să precupețesc niciun efort, cu toată energia și resursele din dotare, pentru a închide încă o cutie a Pandorei.  Doar că astea, odată deschise, au propria lor cale…

Primul lucru pe care l-am reînvățat a fost dieta fără sare. Iar înainte de Crăciun, ca și de Paste sau alte sărbători pe la români, nu prea se poate.
Și totuși, when there’s a will..

Apoi a venit senzația de slow brain, când totul se întâmplă în creier în reluare, cu încetinitorul, în care ajungi să simți cum echipamentul din dotare face eforturi să împingă datele primite de la cele 5 simțuri mai departe în rețeaua neurală. Și da, ai senzația că mulți dintre ei, neuronii, au plecat în vacanță și ai rămas cu echipa descompletată.
Odată cu slow brain, a venit și nesiguranța pe propriile picioare, chiar mai mult pe vreme de iarnă și polei. Noroc cu mama care m-a dus și m-a adus cinci zile de la spital, mi-a gătit de regim, și m-a încurajat în fiecare zi, ea pe mine și eu pe ea. Și era bine, căci cui îți este mai ușor să îi ceri ajutorul dacă nu mamei și familiei?

Doar că mama, gospodină, a trebuit să plece acasă cu trei zile înainte de sărbătoare unde o aștepta un porc întreg de gătit pentru masa de Crăciun.
Și am rămas singură. În casă. Pentru o zi două, m-am descurcat cu proviziile lăsate de mama, dar am înțeles rapid că am nevoie de ajutor, să cer ajutor. 

Când, înainte de Crăciun, înveți din nou cum e povestea fără sare’n bucate, înțelegi că în viață contează prea puțin unde e dreptatea, e doar o chestiune de perspectivă, dreptatea se mută și ea după cum privești, și că răspunsul este cu iertare și iubire (de sine).
Și, uite-așa vine și sănătatea.”

Și cu inima grea la gândul că voi strica atmosfera de sărbătoare a celorlalți m-am apucat să îmi sun prietenii care mai erau în oraș rugându-i să facă pe ajutoarele lui moș Crăciun și să mă ajute la cumpărături pentru alimente.

Scriam mesajele și plângeam în hohote, crezând că nu am niciun drept să fac asta. Pentru că știam că îmi va trece în vreo trei săptămâni și că eu am experiență în treaba asta și nici nu eram speriată de ce mi se întâmpla mie, eram ok, pe bune. O voce în capul meu m-a salvat: „și tu ai făcut fapte bune anul acesta.  Acum ai nevoie ca binele acela să se întoarcă puțin și către tine.”

Și din muntele de vinovăție în care mă ascundeam, am descoperit că există bunătate și compasiune în lume. Că oamenii te ajută chiar și în momentele aglomerate din viața lor. Atunci am simțit cum inima se întoarce la locul ei întreagă.

Și poate că asta a făcut ca zece zile după ce a debutat puseul, examenul RMN să spună că nu este nicio leziune activă în sistemul meu. Iar ăsta a fost doar unul dintre miracolele acelui Crăciun, dar despre restul în altă poveste.

Revenind la momentul de izolare din prezent, lucrurile sunt puțin inversate. În luna care a trecut, am folosit la maxim răgazul primit de la lumea mea de zi cu zi și am făcut multe dintre lucrurile pe care le suspendasem în timp, și pe care la izolarea trecută nu le-am putut face din motive fizice clare, printre care și acest blog, spațiul meu de scris. Și am scris, am citit, am făcut yoga, am participat la un curs online, am meditat, am gătit și făcut un pic din meteahna veche de salvator (cu mască) pentru mătușa mea, dar și ajutorul dat altora face bine la suflet.

Numai că în această săptămână, mai mult decât în celelalte trecute deja, am un dor din ce în ce mai mare de mama, de ai mei și grădina lor care e doar la cincizeci de kilometri depărtare și de data asta ei nu pot să mai vină pe rând la câteva zile distanță cu provizii de mâncare și iubire că data trecută.

Acum ne bazam pe tehnologie și răbdare că da, și aceasta va trece.