Categorii
My story

O intamplare din viata mea

-Domnișoară, dumneata vomiți din cap! îmi spuse asistenta care tocmai mi-a făcut o radiografie la plămâni.

Am început să râd, cumva uimită de absurdul situației descrise. Cum poate cineva să vomite din cap? Poate din stomac, deși eu nu mai mâncasem o masă normală, sau măcar vreun fel de mâncare, de ceva vreme. Și cu toate astea, la fiecare sfert de oră sau vreo schimbare a poziției, ceva tot ieșea din mine…

Iar când brancardierul gonea cu mine pe culoarele înguste ale spitalului din cabinet in cabinet, aveam pe față un zâmbet căci nu știam ce e mai periculos sau mai probabil să se întâmple, să intrăm într-un perete sau să vomit la prima curbă.

În fiecare cabinet, trebuia să repet povestea fiecărui medic specialist nou: internist,  ORL-ist, oftalmolog, și în final neurochirurg. Cum mi se făcuse rău de la stomac cu o săptămâna în urma, după ce lucrasem până la 12 noaptea ca să pregătim deschiderea unui nou magazin, cum am vomitat toată noaptea și am chemat dimineața salvarea care mi-a dat un metoclopramid si mi-a zis să mănânc de regim că-mi trece. Doar că zilele treceau și eu tot amețeam și iar o luam de la capăt. Nu prea puteam merge drept și o cam luam la vale într-o parte sau alta, iar ochii îmi redau imaginea de la un televizor pe lămpi stricat care se tot mișca în jos și în sus.

Mama mă adusese cu forța la spital, convingându-i pe toți că nu se mai poate altfel:

-Eu nu mai am ce sa-i fac acasă. Uitați-va la ea, nu mănâncă de 3 trei zile, trebuie sa ii dați un tratament! Puneți-i o perfuzie ceva, nu vedeți că mai are puțin si leșină? țipa sau se ruga de cei din camera de gardă.

Neurochirurgul a decretat: Da, este de natura neurologică. Dar trebuie să o transferăm la spitalul Colentina pentru că noi nu avem secție de Neurologie aici și nici nu este de operație.

Buun, 3 ore și o perfuzie mai târziu, mă plimb cu ambulanța prin București, nu la orizontală, ci prinsă bine de centuri într-un scaun, din care oricum simțeam fiecare denivelare, mai bine zis stomacul meu (sau capul?!). S-a făcut noapte și după aceleași “introduceri” și explicații ajung într-un salon unde primesc alte substanțe în perfuzie și într-un final adorm, bucurându-mă că am încheiat excursia pe ziua de azi.

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

-Doamnă doctor, care e diagnosticul? am întrebat-o pe doctoriță.

Trecuse o săptămână de când eram in spital și făcusem toate analizele posibile,  CT, RMN și alte abrevieri, perfuzii la ordinea zilei si tot felul de pastile, mâncam acum, slavă Domnului, dar mergeam încă precum un om beat și as fi vrut să mă trezesc cât mai repede.

-Draga mea, ai niște leziuni pe creier, începu doctora așezându-se pe pat lângă mine. Nu sunt multe, dar văd că ai o evoluție pozitivă și, dacă urmezi tratamentul, poți duce o viața normală.

 Leziuni? Cum adică leziuni? Eu nu fusesem în niciun accident, nici nu mă lovisem la cap, de unde până unde? Și de ce doctora era atât de drăguță cu mine așa de-odată, când până atunci se comportase mult mai cerebral?

Nu am avut curajul să-i întrerup discursul și apoi a ieșit ca o furtună din salon vorbind cu o altă pacientă, la fel cum și venise.

Mi-am promis că data viitoare când o văd am s-o întreb tot ce era atât de neclar.

Afară, primăvara își făcea treaba ei, nestingherită de problemele și dilemele mele. Înainte de internare, totul era gri și uscat,  copacii aveau crengile goale, așteptând zile mai călduroase. Acum, de la fereastra camerei de spital, văd cum totul se colorează în verde crud și alb și galben. Aș vrea să ies afară în grădina spitalului să mă bucur de cât de frumos e totul acum când e proaspăt și viu, ca un nou-născut. Cine știe, poate se lipește ceva și de mine? Dar încă mă deplasez cu căruciorul cu rotile și am propriul meu „șofer”, brancardierul de serviciu, când trebuie să merg la vreun consult sau analiză. Iar cu liftul este o aventură întreagă, întâi aștepți până urcă la ultimul etaj cam vreo 5 minute, apoi se deschide o ușă mare dublă și când se trage grilajul pliabil, apare liftiera plictisită care întreabă unde mergem până când își primește și ea partea.

Mama a uns suficiente balamale ca să avem trecere fără prea multe probleme. Dar cum o fi pentru cei ce nu au norocul ăsta?

O nouă zi, o nouă vizită de dimineață a doctorei. Acum e momentul!

-Doamna doctor, ieri nu am înțeles prea bine care este diagnosticul meu. Ce fel de leziuni sunt acestea? Eu nu am fost în vreun accident și nici măcar nu am dureri de cap! spun eu, zâmbind puțin.

Doctora se așază din nou pe pat și mă ia de mână cu o privire înțelegătoare. Îmi aduce aminte de Audrey Hepburn, cu ochii mari și migdalați, are o grație anume în momentele de respiro.

-Ileana, draga mea, leziunile acestea cerebrale nu sunt în urma unui accident. Denumirea oficială a diagnosticului este scleroza multiplă și afectează sistemul nervos central. Boala nu se vindecă, este autoimună, degenerativă, dar nu este amenințătoare de viață. Poți avea o viață absolut normală, poți face copii, dar e mai bine sa te grăbești.

Cred că pupilele mi s-au dilatat până când irisul a fost acoperit cu totul. Aud cuvintele doctorei și nu pot crede că vorbește despre mine. E prima oară în viață când sunt internată în spital și îmi spune asta? Pe bune? Nu se poate să fiu atât de bolnavă, de când mă știu sunt sănătoasă. Indiferent ce-ar fi, mă vindec și merg mai departe!

 Doctora continuă:

– Acum în spital ți-am administrat tratamentul în caz de criză, de puseu, pe bază de cortizol, care oprește atacul sistemului imunitar asupra tecilor de mielină care protejează celulele nervoase.

-De ce? Din ce cauză apare această boala?

-Nu există o cauză cunoscută sau dovedită, poate fi o infecție netratată în copilărie, reacții la vreun vaccin, stresul, dar nu știm cu certitudine.

Really? Mi se pare ca am trecut într-o altă dimensiune și am devenit un personaj de film, nu pare a fi real.

-Există acum tratamente care întârzie sau răresc puseele. Sunt injectabile săptămânal, le poți administra singură sau să ți le facă cineva. Dar tu ești fată tânără, capabilă, sigur înveți să le faci.

 Pentru că tratamentele sunt foarte scumpe, pacienții nu își permit să și le cumpere singuri, de cele mai multe ori le primesc prin programul Național de Sănătate gratuit după o perioadă pe listele de așteptare.

Dar ai noroc, o pacientă tocmai a renunțat la tratament, o prostie, că vrea să încerce un tratament naturist, și ți-am făcut dosarul care tocmai a fost aprobat.

Categorii
Fictiune

Poveste despre o prințesă și balaurul ei

A fost odată o prințesă care, de mică, a primit în dar un pui de balaur și s-a împrietenit cu el. Ea l-a lăsat să stea în podul casei și avea grijă de el să mănânce și să doarmă, ca să nu îi sperie pe cei din jur.

Anii au trecut si prințesa crescu și descoperi că lumea este mare și frumoasă, iar balaurul devenise un fel de bodyguard, care avea grijă ca prințesa să iasă întreagă și nevătămată din aproape orice situație.

Într-o zi, ea a cunoscut un prinț, puțin cam făt-frumos, iar ei îi plăcea tare mult să-și petreacă timpul împreună cu el.

Balaurul, neîncrezător în intențiile prințului, se uita cu un ochi hâtru la acesta, căci, de frumos, era frumos, n-ai ce-i zice, dar cât de bun (la suflet), nu era prea convins

La un moment dat, din neatenție, Făt-frumos spuse ceva ce a speriat-o pe prințesă, și, înainte de a se dumiri prea bine, balaurul a și răpit-o pe fată (doar ca să o pună la adăpost, bineînțeles) și deja a trimis niște foc și pară către amărâtul de prinț.

Acesta nu înțelegea ce se întâmplă, dar voia să o scape pe fată din ghearele balaurului ca să fie din nou împreună.

Fata, văzând ce se întâmplă, se hotărî să-l ajute pe băiat și îi spuse vraja cu care să-l îmblânzească pe balaur:

„Îmi pare rău că am speriat prințesa, promit să fiu mai atent data viitoare.”

Aaa, și să-i dea drept tribut niște prăjituri cu ciocolată. 😋

Auzind cuvintele prințului și văzând zâmbetul larg al fetei, fiara s-a înmuiat pe dată și o eliberă pe fată.

Și, în acest fel, reuși prințesa să nu mai pună pe fugă pe oricine se apropia de ea.

*

Povestea asta nu e tocmai o poveste pentru copii, mai degrabă pentru copii mari. A fost scrisă acum mai bine de doi ani, când lumea părea mult mai roz, chiar și fără COVID 19, și a fost modul grațios găsit de a rezolva o mică ceartă în cuplu.

Mai târziu am înțeles că, pe lângă tiparul de comportament pe care încercam să îl explic atunci, al femeii puternice, gata de atac, la orice semn de lipsă de respect din partea partenerului, un alt tipar își arăta subtil capul printre rânduri.

Acela apărut ca antidot la puternicia feminină, atât de comună nowadays, și era semnul nevoii de a fi acceptată și primită în relație si cu părțile mai puțin frumoase, cele pe care nu le recunoaștem în fața altora și poate nici a noastră înșine cu ușurință. Iar pentru această acceptare înțelesesem că trebuie să „dezarmez balaurul”, adică să îmi arăt partea vulnerabilă, sensibilă ca o floare (poate chiar un bujor 😊). Era un act de curaj, umblând precum Andrii Popa cu pieptul dezgolit și sperând că celălalt va înțelege mesajul corect.

Doar că dorința de a fi acceptat in relație poate fi si a liability, un punct slab ce expune manipulării si deschide un fel de cutie a Pandorei despre care nu voiam să cred că există. Sau că mi se poate întâmpla chiar mie.

Cu toate acestea……

P.S. Balaurul a avut dreptate. De la bun început. Așa că într-un final a luat-o pe prințesă de lângă prințul puțin cam prea făt-frumos și a salvat-o de la nefericire. Un timp au stat amândoi, balaurul și prințesa, închiși în turn, negociind uitarea și iertarea celor din poveste și promițând ca nu vor mai dezvălui vraja care îl dezarmează pe balaur oricui.

P.P.S  Acum cred că nu poate exista o relație adevărată fără vulnerabilitate asumata și în același timp, ceva bariere de protecție, ca două variabile, flexibile în spațiul relației, care să permită celor doi să își arate ambele fețe ale monedei personalității lor. 

Și că dragostea, precum binili, învinge! 🙂

Categorii
Around the block

Despre asteptări, dezamăgiri si responsabilitate

Pe drumul vindecării, am ajuns și in India, Mysore, Karnataka, mai exact la Indus Valley Ayurvedic Centre.
Acum, trebuie să spun că nu știam mare lucru nici despre loc, nici despre ce anume tratamente voi face aici, dar am plecat cu inima deschisă către acest nou drum ce a apărut in fața mea. și uite așa, ca o floricică, plină de bunăvoință și umor, după două zboruri de câte patru ore și un drum cu autobuzul de 5 , lângă o gașcă plină de viață, sunt întâmpinată cu ghirlande de iasomie, ceai și binecunoscutul semn roșu in frunte ca binecuvântare. Toate bune și frumoase.

Doar că, după consultațiile doctorilor ayurvedici și inceperea tratamentelor propriu-zise, gașca s-a cam spart, mai precis cand fiecare a iesit, mai mult sau mai putin voit, din zona lui de confort.
Iar din gașca de oameni „normali” (a se citi fete) cu controlul la purtător, au iesit la iveală toți balaurii pe care nu vrem sa ii privim în viața noastră obișnuită de acasă.
Am vazut cum la primele semne de ieșire din „programul stabilit”, lucru cumva atât de normal aici, indian style , unii s-au transformat în agresori, căutând un vinovat în exterior pentru lipsa de organizare, de fapt de control asupra situației, pe care să-l crucifice fără drept de apel. Alții au optat pentru postura de victimă, copleșiți de valul schimbarii plângându-se oricui stătea să îi asculte, dar nu și cui putea să ii ajute.

In această atmosferă foarte puțin zen, mi-am adus aminte de o zicală românească potrivită și în India: „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”
Putem alege să găsim vinovați in oamenii care au organizat excursia, transportul, cazarea, locația aleasă, dar e bine sa ne aducem aminte ca nimeni nu ne-a pus pistolul la tâmplă să venim intr-un retreat ayurvedic indian unde majoritatea alegerilor sunt deja setate.

Da, putem considera că instructorul de yoga nu este un om de cuvânt pentru că întârzie la clasă și nu ține dieta primită după litera legii. Și nici să mai avem incredere in el de acum incolo, pam-pam! Chiar și așa, ne-ar fi de ajutor să tinem cont de diferenta de cultură in India unde punctualitatea nu există în felul in care o cunoaștem noi europenii, iar intarzierile sunt acceptate cu îngăduință. Iar dacă ține sau nu dieta, poate fi o alegere personala asumată, nu un exemplu de urmat.

Putem și să ne purtăm ca și cum toți ceilalți au mai multă putere, șansă, noroc, și noi nu, uitând ca fiecare este responsabil pentru propria persoană, pentru bunăstarea sa interioară si exterioară și că, și aici, nu te obligă nimeni să faci ceva ce nu îți face bine sau nu îți place.

India este cu adevărat o experiență de neuitat, surprinzătoare și coplesitoare, care te ajută să iti schimbi perspectiva asupra propriei vieti, de la nivelul la care suntem si după propriile posibilitati. Depinde de fiecare cum primește acest dar in inima si mintea lui.

P.S. Pentru mine a fost o vacanță mi-nu-na-tă! Eu vorbesc din pozitia norocoasă de a fi primit o dietă normală si tratamente de regenerare celulară, adică niste masaje precum răsfățul Cleopatrei, fără detox, fără restricții majore. Recunoscătoare pană la cer!

Categorii
Ganduri

De ce sunt importante poveștile?

Mai ales acum, când suntem înconjurați de mesaje care mai de care mai negative și dătătoare de panici și anxietăți. Când ne dorim sa aflăm adevărul și nu o versiune editată a acestuia, indiferent de cine o face sau de intențiile din spatele editării.  Știm deja cu ce este pavat iadul.

Și cu toate acestea, când luăm o întâmplare și ne gândim la cum să o transmitem mai departe celorlalți, familie, prieteni sau necunoscuți, o trecem prin mai multe filtre. Propria noastră perspectivă, la propriu și la figurat, din momentul trăirii live a întâmplării (eram sus, jos, in dreapta sau în stânga, puteam vedea clar sau aveam obstacole in calea vederii), are un impact. Gândurile și emoțiile din acele momente completează și ele tabloul, făcându-l mai ușor de memorat de creierul din dotare.

Fiecare revizitare a amintirii evenimentului o îmbogățește cu ceea ce gândim și simțim la momentul prezent, ducând astfel la o amintire nou creată,  „upgradată” sau modificată de noile informații pe care rețelele de neuroni le trimit in sprijinul marcării evenimentului cat mai tare in memorie. Și tot așa, până când amintirea din prezent devine o versiune personalizată, procesată a înțelegerii noastre asupra întâmplării din trecut.

Pare că nu ar trebui sa ne încredem prea mult in memoria noastră, nu?

Chiar și așa fiind, aceasta abilitate a creierului nostru de a remodela amintirile unui eveniment ne poate fi de mare ajutor, atunci când aflăm informații noi care ne completează înțelegerea inițială asupra întâmplării, când cortexul prefrontal sintetizează și extrage acele concluzii care se transforma in experiență, înțelepciunea care ne ajuta sa luăm decizii mai potrivite.

Ce se întâmplă când vrem sa transmitem mai departe ceea ce am experimentat? Fie că povestim cuiva sau ne scriem pe hârtie mesajul, amintirea intră din nou printr-un filtru (semi)conștient de selecție a informațiilor celor mai relevante așa cum sunt ele stocate în mintea noastră, luând in calcul mesajul, cât și imaginea proprie pe care vrem sa le transmitem celorlalți. Și da, there is bias here, și cu cât ne îndepărtăm mai mult de momentul din timp al întâmplării, cu atât sunt mai mari șansele ca povestea sa nu mai semene cu realitatea istorică. Sau ce am crezut că era la acel moment.

Dar poveștile, așa cum sunt ele, niste amintiri editate, pot oferi o altă perspectivă, poate mai bună, una care poate sa treacă mai ușor peste  părțile dureroase, adăugând puțin umor în situații altfel complicate, precum condimentele bine plasate în felul de mâncare preferat.

Ele ne pemit să observăm personajele de la distanță sau dimpotrivă, identificandu-ne cu ele, să trăim în poveste și apoi stârnindu-ne imaginația, să găsim drumul către noi finaluri sau rezolvări in propria poveste de viață. Ele ne pot inspira să căutăm propriul nostru drum, ca un alchimist care modelează și transformă nu plumbul in aur, ci experientele trecute în înțelepciune si imaginație.

.