Categorii
Around the block

În valea lui Stan

Sau o aventură neașteptată

Acum două weekend-uri am evadat din București către Curtea de Argeș într-un camping ca de poveste, printre stejari, pajiști verzi, flori de câmp și oameni frumoși. Pentru câteva zile, am pus pe pauză lumea de dincolo de intrarea plină de verdeață, departe de tehnologie, măcar un pic, dacă nu de tot.
Și zilele au trecut repede cu ceva mișcare, yoga și conversații interesante, iar la final, înainte de a pleca spre casă, ne-am gândit că un traseu prin Făgăraș ar fi frumos, că doar eram la doar vreo 45 de minute distanță.

Adică până la Valea lui Stan. Iar vorba ‘ceea, cum să ratez ocazia de a merge pe urmele vreunul posibil strămoș? 😉
Și fără să cunosc toate detaliile despre loc, m-am aruncat cu capul înainte către o nouă aventură, sperând că muntele să îmi dea, ca de fiecare dată, o porție bună de energie la pachet de adus cu mine la oraș.
Treaba asta devenise un fel de tradiție în ultimii ani, iar mai ales în anul ăsta nu voiam să ratez vreo ocazie. Cu pantofii de trekking în picioare, apă și ceva gustări în rucsac, eram gata de urcat, coborât sau ce-o mai fi fost de făcut pe traseu.

Uneori însă, prea mult entuziasm strică, cam pe-atât cât să alegem o cărare îngustă și instabilă pe alocuri pentru vreun sfert de oră. Suficient timp pentru ca lipsa mea de echilibru pe partea dreaptă să mă facă să merg folosind toate cele patru membre din dotare, să mă agăț cu încredere de fiecare trunchi de copac ce mi-era la îndemână și să apreciez fiecare piatră colțuroasă de care degetele mele puteau să se prindă zdravăn sau pe-aproape. Noroc că ne-am prins rapid că nu eram pe cărarea „oficială” și trebuie să facem o reconfigurare de traseu, nu înapoi la start, căci scurtăturile sunt mereu mai scurte, nu?! 🙂

Dacă la urcat mai e cum mai e, nu vezi hăul din spatele tău sau din laterale, coborâtul e mereu partea interesantă (a se citi dificilă cât cuprinde). Iar atunci când gleznele mele sunt din ce în ce mai nesigure pe ce pământ calcă și mușchii sunt încordați precum corzile întinse ale unei chitări, știu că nu am încotro și trebuie să cer ajutorul.

– Am nevoie de un băț de sprijin.
– Ține-te de mine și pune piciorul drept aici, și, când ești sigură pe el, mai faci un pas, spune ajutorul.
Nu prea îmi place situația asta, dar instinctul de supraviețuire dărâmă orice alt obstacol.
Fac primul pas în pantă, piciorul alunecă și ajung direct în brațele Ajutorului, care mă întreabă nonșalant dacă vreau să dansăm tango.
„Mai târziu poate fi o idee interesantă” și zâmbesc larg ca să ascund blush-ul natural din obraji și răspunsul din mintea mea.
– Nu chiar acum, zic.
Și încă un pas cu piciorul stâng, apoi mă sprijin în mână dreaptă pe o piatră cam netedă. Sau mai bine de un braț.

„De ce m-am băgat în chestia asta? Am un talent  de a-mi ignora limitele, ceva de speriat!”
„Nu, nu limitele, fricile vreau să le depășesc, și oricum altă variantă nu am decât să merg înainte. Așa că, încă un pas, pot face asta.”

Și mă prind cu mâna de creanga din dreapta și apoi de mâna Ajutorului Nr 1, iar în spatele meu e Ajutorul Nr 2.
-Respiră!
Da, știu, strâmb din nas drept răspuns. Știu că strâmbatul nu ajută la coborâre, dar pentru o fracțiune de secundă nu mai simt presiunea efortului. Mai zâmbesc puțin și reiau.
Gleznele-mi tremură, iar picioarele sunt încordate la maxim. Acum panta e prea abruptă și trebuie să cobor cu spatele, îmi spune Ajutorul.
-Sunt în spatele tău, fă câte un pas odată, mută-ti greutatea de pe un picior pe altul și asigură-te că ai stabilitate înainte să mai faci următorul pas.

Bun, hai să o facem și pe asta. Încă un pas, mai e puțin. Piciorul drept alunecă pe pământul umed, șterg cu genunchiul poteca și mă duc vreo douăzeci de centimetri în jos, înainte să aud:

-Gata, ai ajuns jos. Bravo, te-ai descurcat bine!

Mai potrivit e să spun că am scăpat. Au fost doar cinci minute de coborâre care s-au expandat  într-un interval atemporal în care aveam
senzația că epuizasem toată energia din rezervor.

Dar bucuria dată de noua faptă de „vitejie” face că toată frica să dispară, iar acum e momentul în care am curajul să recunosc că fără ajutorul celorlalți nu aș fi putut ieși din situația în care intrasem. Și mai important pentru mine, că avusesem curajul să-mi arăt vulnerabilitatea, să cer ajutorul și să mă las condusă de ceilalți printr-o situație cu ceva pericole pe ici-colo.

Iar recunoștința pentru ajutorul primit mi-a dat energia de care aveam nevoie ca să mă cațăr precum o maimuță agățată de fiecare creangă, în cazul de față scări și cabluri metalice prin vintrele canionului de piatră.

Până la final, mi-am udat pantofii de atâtea ori trecand micul pârâu din vale încât simțeam că înot prin șosete (pe care le-am aruncat ajunsă acasă, erau irecuperabile), iar alternarea urcărilor și coborârilor a scos untul din mine, mi-a arătat cine sunt și câte pot îndura chiar și atunci când cred că nu mai pot.

Mai mult decât toate, am rămas cu senzația că pot face mult mai mult decât credeam eu, dar împreună cu ceilalți, pot muta munții.

#WeCanTogether #munte #ajutor #yoga #prieteni #impreuna

Categorii
Around the block

Despre asteptări, dezamăgiri si responsabilitate

Pe drumul vindecării, am ajuns și in India, Mysore, Karnataka, mai exact la Indus Valley Ayurvedic Centre.
Acum, trebuie să spun că nu știam mare lucru nici despre loc, nici despre ce anume tratamente voi face aici, dar am plecat cu inima deschisă către acest nou drum ce a apărut in fața mea. și uite așa, ca o floricică, plină de bunăvoință și umor, după două zboruri de câte patru ore și un drum cu autobuzul de 5 , lângă o gașcă plină de viață, sunt întâmpinată cu ghirlande de iasomie, ceai și binecunoscutul semn roșu in frunte ca binecuvântare. Toate bune și frumoase.

Doar că, după consultațiile doctorilor ayurvedici și inceperea tratamentelor propriu-zise, gașca s-a cam spart, mai precis cand fiecare a iesit, mai mult sau mai putin voit, din zona lui de confort.
Iar din gașca de oameni „normali” (a se citi fete) cu controlul la purtător, au iesit la iveală toți balaurii pe care nu vrem sa ii privim în viața noastră obișnuită de acasă.
Am vazut cum la primele semne de ieșire din „programul stabilit”, lucru cumva atât de normal aici, indian style , unii s-au transformat în agresori, căutând un vinovat în exterior pentru lipsa de organizare, de fapt de control asupra situației, pe care să-l crucifice fără drept de apel. Alții au optat pentru postura de victimă, copleșiți de valul schimbarii plângându-se oricui stătea să îi asculte, dar nu și cui putea să ii ajute.

In această atmosferă foarte puțin zen, mi-am adus aminte de o zicală românească potrivită și în India: „Fă ce zice popa, nu ce face popa!”
Putem alege să găsim vinovați in oamenii care au organizat excursia, transportul, cazarea, locația aleasă, dar e bine sa ne aducem aminte ca nimeni nu ne-a pus pistolul la tâmplă să venim intr-un retreat ayurvedic indian unde majoritatea alegerilor sunt deja setate.

Da, putem considera că instructorul de yoga nu este un om de cuvânt pentru că întârzie la clasă și nu ține dieta primită după litera legii. Și nici să mai avem incredere in el de acum incolo, pam-pam! Chiar și așa, ne-ar fi de ajutor să tinem cont de diferenta de cultură in India unde punctualitatea nu există în felul in care o cunoaștem noi europenii, iar intarzierile sunt acceptate cu îngăduință. Iar dacă ține sau nu dieta, poate fi o alegere personala asumată, nu un exemplu de urmat.

Putem și să ne purtăm ca și cum toți ceilalți au mai multă putere, șansă, noroc, și noi nu, uitând ca fiecare este responsabil pentru propria persoană, pentru bunăstarea sa interioară si exterioară și că, și aici, nu te obligă nimeni să faci ceva ce nu îți face bine sau nu îți place.

India este cu adevărat o experiență de neuitat, surprinzătoare și coplesitoare, care te ajută să iti schimbi perspectiva asupra propriei vieti, de la nivelul la care suntem si după propriile posibilitati. Depinde de fiecare cum primește acest dar in inima si mintea lui.

P.S. Pentru mine a fost o vacanță mi-nu-na-tă! Eu vorbesc din pozitia norocoasă de a fi primit o dietă normală si tratamente de regenerare celulară, adică niste masaje precum răsfățul Cleopatrei, fără detox, fără restricții majore. Recunoscătoare pană la cer!