Categorii
Ganduri My story

De care vreți?

Unele decizii se iau foarte ușor, mai ales când sunt din categoria da sau nu,  corect sau greșit, alb sau negru. Lucrurile se complică însă, când ne întâlnim cu diferite nuanțe de gri sau, și mai interesant, o multitudine de culori, care mai de care mai atrăgătoare cu frumusețea și profunzimea ei.
Acum mai mulți ani, am descoperit cât de importantă e această abilitate care de cele mai multe ori este considerată o setare care vine la pachet din fabrică.

Eram proaspăt ieșită din recuperare după primul puseu și făceam pași mici către viața obișnuită, aia în care mergi la supermarket să îți cumperi de mâncare. Intrată în magazin în fața galantarului cu mezeluri, am simțit deodată că erau prea multe opțiuni. Salam de Sibiu,  săsesc, șuncă de Praga, parizer simplu, cu măsline, ceafă afumată, mușchiuleț de porc. Și de la ce firma să iau?  Care e mai sănătos? Fără monoglutamat de sodiu? E vreunul cu mai puțină sare? Da’ unde i prețul? Oamenii stăteau la coadă înaintea mea și după mine, iar eu mă simțeam copleșită de o simplă alegere dintre atâtea posibilități ce-mi stăteau în față strigând  la mine parcă să mă decid odată!

Așa că am ieșit val vârtej din magazin, speriată de presiunea aia nemaiîntâlnită până atunci, fără să mai cumpăr ceva, deși mi-era foame și aveam destui bani în portofel pentru orice aș fi ales. Doar că nu am ales, cu toate că unii ar spune că și non – alegerea este și ea tot alegere până la urmă.
Ce mi se întâmpla? Eu luasem decizii cu atâta ușurință în trecut și nu-mi venea să cred că pot trece printr-o astfel de situație. De ce?

Printre multele funcții pe care lobul frontal al cortexului uman le face pentru noi se regăsește și capacitatea de a face alegeri și a lua decizii în situații în care imaginația și creativitatea sunt necesare, acolo unde nu există un răspuns corect, ci doar unul potrivit cu omul și situația în cauză. Și ține de fiecare individ ca un răspuns nou nouț să fie creat în funcție de fiecare preferință în parte. Una dintre minusculele leziuni cerebrale se situa în zona lobului frontal și împreună cu celelalte substanțe din tratamentul urmat îmi îngreunau o acțiune altă dată foarte simplă. Și faptul că vreo lună deciziile despre ce mâncam fuseseră externalizate către alte persoane, mă făcuse să îmi ies din mână.
Din fericire, timpul le vindecă pe (aproape) toate și uneori îți aduce și ceva experiență în plus.

Căutând să aflu răspunsuri despre ce mi se întâmpla, am aflat mai târziu că și aici se aplica  regula exercițiului.
Și că acest instrument minunat, mai tare ca orice computer, creierul uman, se dezvoltă, se regrupează și chiar regenerează, de fiecare dată când învățăm ceva nou și adăugăm noi cunoștințe,  ca pentru o upgradare de software care preschimbă și partea hardware sub formă de noi conexiuni și rețele între neuronii din dotare.

Cu cât învățăm, cu atât mai mult ne păstrăm creierul tânăr, asta am auzit cu toții. Doar că e nevoie nu doar să memorăm informația și să o recităm ca pe un text tocit  pentru examen, ci și să exersăm noile cunoștințe și să le punem în practică,  să le dăm propria noastră formă, folosindu-le în procesele de gândire și decizie proprii. Și atunci poate reușim să venim cu soluții noi la întrebări vechi, chiar dacă nu urmăm calea bătătorită de alții înaintea noastră.

Până la urmă, orice decizie e bună, stânga, dreapta, înainte sau înapoi, oricare dintre ele e un răspuns. Chiar și lipsa ei, dar atunci e posibil să rămâi nemâncat. 

Categorii
Ganduri My story

Când #stauacasă

Trebuie să recunosc, eu am intrat în această perioadă de izolare cu ceva mai mult antrenament față de ceilalți. Cumva, statul în casă de ne-voie și cu mine ne-am întâlnit de câteva ori în viață.

Cea mai recentă s-a întâmplat acum vreun an și ceva, când toată lumea se pregătea de sărbători, iar moș Crăciun mi-a adus niște solumedrol cadou, perfuzabil și comprimate, astfel încât să înțeleg, din nou, că nimic nu e mai important decât propria piele. Nici cadouri de făcut celor dragi, nici serviciul și campania de Sale, nici vizita la părinți cu portbagajul mașinii plin și la dus și la întors. Nimic în afară de mine. De starea pe care o aveam în acel moment, al prezentului continuu, unde toate planurile fuseseră suspendate și lăsaseră loc unui fel de vid, pe care îl cunoșteam deja și pe care l-am întâmpinat cu un zâmbet discret în colțul gurii:

„Știu ce vrei de la mine, prietene, vom petrece ceva timp împreună din nou. Acum că ai venit, să vedem ce mi-ai adus.”

Eram la finalul unui an plin în care, mai mult decât oricând, îmi dusesem rolul de salvator până la capăt, fără să precupețesc niciun efort, cu toată energia și resursele din dotare, pentru a închide încă o cutie a Pandorei.  Doar că astea, odată deschise, au propria lor cale…

Primul lucru pe care l-am reînvățat a fost dieta fără sare. Iar înainte de Crăciun, ca și de Paste sau alte sărbători pe la români, nu prea se poate.
Și totuși, when there’s a will..

Apoi a venit senzația de slow brain, când totul se întâmplă în creier în reluare, cu încetinitorul, în care ajungi să simți cum echipamentul din dotare face eforturi să împingă datele primite de la cele 5 simțuri mai departe în rețeaua neurală. Și da, ai senzația că mulți dintre ei, neuronii, au plecat în vacanță și ai rămas cu echipa descompletată.
Odată cu slow brain, a venit și nesiguranța pe propriile picioare, chiar mai mult pe vreme de iarnă și polei. Noroc cu mama care m-a dus și m-a adus cinci zile de la spital, mi-a gătit de regim, și m-a încurajat în fiecare zi, ea pe mine și eu pe ea. Și era bine, căci cui îți este mai ușor să îi ceri ajutorul dacă nu mamei și familiei?

Doar că mama, gospodină, a trebuit să plece acasă cu trei zile înainte de sărbătoare unde o aștepta un porc întreg de gătit pentru masa de Crăciun.
Și am rămas singură. În casă. Pentru o zi două, m-am descurcat cu proviziile lăsate de mama, dar am înțeles rapid că am nevoie de ajutor, să cer ajutor. 

Când, înainte de Crăciun, înveți din nou cum e povestea fără sare’n bucate, înțelegi că în viață contează prea puțin unde e dreptatea, e doar o chestiune de perspectivă, dreptatea se mută și ea după cum privești, și că răspunsul este cu iertare și iubire (de sine).
Și, uite-așa vine și sănătatea.”

Și cu inima grea la gândul că voi strica atmosfera de sărbătoare a celorlalți m-am apucat să îmi sun prietenii care mai erau în oraș rugându-i să facă pe ajutoarele lui moș Crăciun și să mă ajute la cumpărături pentru alimente.

Scriam mesajele și plângeam în hohote, crezând că nu am niciun drept să fac asta. Pentru că știam că îmi va trece în vreo trei săptămâni și că eu am experiență în treaba asta și nici nu eram speriată de ce mi se întâmpla mie, eram ok, pe bune. O voce în capul meu m-a salvat: „și tu ai făcut fapte bune anul acesta.  Acum ai nevoie ca binele acela să se întoarcă puțin și către tine.”

Și din muntele de vinovăție în care mă ascundeam, am descoperit că există bunătate și compasiune în lume. Că oamenii te ajută chiar și în momentele aglomerate din viața lor. Atunci am simțit cum inima se întoarce la locul ei întreagă.

Și poate că asta a făcut ca zece zile după ce a debutat puseul, examenul RMN să spună că nu este nicio leziune activă în sistemul meu. Iar ăsta a fost doar unul dintre miracolele acelui Crăciun, dar despre restul în altă poveste.

Revenind la momentul de izolare din prezent, lucrurile sunt puțin inversate. În luna care a trecut, am folosit la maxim răgazul primit de la lumea mea de zi cu zi și am făcut multe dintre lucrurile pe care le suspendasem în timp, și pe care la izolarea trecută nu le-am putut face din motive fizice clare, printre care și acest blog, spațiul meu de scris. Și am scris, am citit, am făcut yoga, am participat la un curs online, am meditat, am gătit și făcut un pic din meteahna veche de salvator (cu mască) pentru mătușa mea, dar și ajutorul dat altora face bine la suflet.

Numai că în această săptămână, mai mult decât în celelalte trecute deja, am un dor din ce în ce mai mare de mama, de ai mei și grădina lor care e doar la cincizeci de kilometri depărtare și de data asta ei nu pot să mai vină pe rând la câteva zile distanță cu provizii de mâncare și iubire că data trecută.

Acum ne bazam pe tehnologie și răbdare că da, și aceasta va trece.

Categorii
My story

O intamplare din viata mea

-Domnișoară, dumneata vomiți din cap! îmi spuse asistenta care tocmai mi-a făcut o radiografie la plămâni.

Am început să râd, cumva uimită de absurdul situației descrise. Cum poate cineva să vomite din cap? Poate din stomac, deși eu nu mai mâncasem o masă normală, sau măcar vreun fel de mâncare, de ceva vreme. Și cu toate astea, la fiecare sfert de oră sau vreo schimbare a poziției, ceva tot ieșea din mine…

Iar când brancardierul gonea cu mine pe culoarele înguste ale spitalului din cabinet in cabinet, aveam pe față un zâmbet căci nu știam ce e mai periculos sau mai probabil să se întâmple, să intrăm într-un perete sau să vomit la prima curbă.

În fiecare cabinet, trebuia să repet povestea fiecărui medic specialist nou: internist,  ORL-ist, oftalmolog, și în final neurochirurg. Cum mi se făcuse rău de la stomac cu o săptămâna în urma, după ce lucrasem până la 12 noaptea ca să pregătim deschiderea unui nou magazin, cum am vomitat toată noaptea și am chemat dimineața salvarea care mi-a dat un metoclopramid si mi-a zis să mănânc de regim că-mi trece. Doar că zilele treceau și eu tot amețeam și iar o luam de la capăt. Nu prea puteam merge drept și o cam luam la vale într-o parte sau alta, iar ochii îmi redau imaginea de la un televizor pe lămpi stricat care se tot mișca în jos și în sus.

Mama mă adusese cu forța la spital, convingându-i pe toți că nu se mai poate altfel:

-Eu nu mai am ce sa-i fac acasă. Uitați-va la ea, nu mănâncă de 3 trei zile, trebuie sa ii dați un tratament! Puneți-i o perfuzie ceva, nu vedeți că mai are puțin si leșină? țipa sau se ruga de cei din camera de gardă.

Neurochirurgul a decretat: Da, este de natura neurologică. Dar trebuie să o transferăm la spitalul Colentina pentru că noi nu avem secție de Neurologie aici și nici nu este de operație.

Buun, 3 ore și o perfuzie mai târziu, mă plimb cu ambulanța prin București, nu la orizontală, ci prinsă bine de centuri într-un scaun, din care oricum simțeam fiecare denivelare, mai bine zis stomacul meu (sau capul?!). S-a făcut noapte și după aceleași “introduceri” și explicații ajung într-un salon unde primesc alte substanțe în perfuzie și într-un final adorm, bucurându-mă că am încheiat excursia pe ziua de azi.

⃰⃰⃰⃰⃰⃰

-Doamnă doctor, care e diagnosticul? am întrebat-o pe doctoriță.

Trecuse o săptămână de când eram in spital și făcusem toate analizele posibile,  CT, RMN și alte abrevieri, perfuzii la ordinea zilei si tot felul de pastile, mâncam acum, slavă Domnului, dar mergeam încă precum un om beat și as fi vrut să mă trezesc cât mai repede.

-Draga mea, ai niște leziuni pe creier, începu doctora așezându-se pe pat lângă mine. Nu sunt multe, dar văd că ai o evoluție pozitivă și, dacă urmezi tratamentul, poți duce o viața normală.

 Leziuni? Cum adică leziuni? Eu nu fusesem în niciun accident, nici nu mă lovisem la cap, de unde până unde? Și de ce doctora era atât de drăguță cu mine așa de-odată, când până atunci se comportase mult mai cerebral?

Nu am avut curajul să-i întrerup discursul și apoi a ieșit ca o furtună din salon vorbind cu o altă pacientă, la fel cum și venise.

Mi-am promis că data viitoare când o văd am s-o întreb tot ce era atât de neclar.

Afară, primăvara își făcea treaba ei, nestingherită de problemele și dilemele mele. Înainte de internare, totul era gri și uscat,  copacii aveau crengile goale, așteptând zile mai călduroase. Acum, de la fereastra camerei de spital, văd cum totul se colorează în verde crud și alb și galben. Aș vrea să ies afară în grădina spitalului să mă bucur de cât de frumos e totul acum când e proaspăt și viu, ca un nou-născut. Cine știe, poate se lipește ceva și de mine? Dar încă mă deplasez cu căruciorul cu rotile și am propriul meu „șofer”, brancardierul de serviciu, când trebuie să merg la vreun consult sau analiză. Iar cu liftul este o aventură întreagă, întâi aștepți până urcă la ultimul etaj cam vreo 5 minute, apoi se deschide o ușă mare dublă și când se trage grilajul pliabil, apare liftiera plictisită care întreabă unde mergem până când își primește și ea partea.

Mama a uns suficiente balamale ca să avem trecere fără prea multe probleme. Dar cum o fi pentru cei ce nu au norocul ăsta?

O nouă zi, o nouă vizită de dimineață a doctorei. Acum e momentul!

-Doamna doctor, ieri nu am înțeles prea bine care este diagnosticul meu. Ce fel de leziuni sunt acestea? Eu nu am fost în vreun accident și nici măcar nu am dureri de cap! spun eu, zâmbind puțin.

Doctora se așază din nou pe pat și mă ia de mână cu o privire înțelegătoare. Îmi aduce aminte de Audrey Hepburn, cu ochii mari și migdalați, are o grație anume în momentele de respiro.

-Ileana, draga mea, leziunile acestea cerebrale nu sunt în urma unui accident. Denumirea oficială a diagnosticului este scleroza multiplă și afectează sistemul nervos central. Boala nu se vindecă, este autoimună, degenerativă, dar nu este amenințătoare de viață. Poți avea o viață absolut normală, poți face copii, dar e mai bine sa te grăbești.

Cred că pupilele mi s-au dilatat până când irisul a fost acoperit cu totul. Aud cuvintele doctorei și nu pot crede că vorbește despre mine. E prima oară în viață când sunt internată în spital și îmi spune asta? Pe bune? Nu se poate să fiu atât de bolnavă, de când mă știu sunt sănătoasă. Indiferent ce-ar fi, mă vindec și merg mai departe!

 Doctora continuă:

– Acum în spital ți-am administrat tratamentul în caz de criză, de puseu, pe bază de cortizol, care oprește atacul sistemului imunitar asupra tecilor de mielină care protejează celulele nervoase.

-De ce? Din ce cauză apare această boala?

-Nu există o cauză cunoscută sau dovedită, poate fi o infecție netratată în copilărie, reacții la vreun vaccin, stresul, dar nu știm cu certitudine.

Really? Mi se pare ca am trecut într-o altă dimensiune și am devenit un personaj de film, nu pare a fi real.

-Există acum tratamente care întârzie sau răresc puseele. Sunt injectabile săptămânal, le poți administra singură sau să ți le facă cineva. Dar tu ești fată tânără, capabilă, sigur înveți să le faci.

 Pentru că tratamentele sunt foarte scumpe, pacienții nu își permit să și le cumpere singuri, de cele mai multe ori le primesc prin programul Național de Sănătate gratuit după o perioadă pe listele de așteptare.

Dar ai noroc, o pacientă tocmai a renunțat la tratament, o prostie, că vrea să încerce un tratament naturist, și ți-am făcut dosarul care tocmai a fost aprobat.