Categorii
Ganduri Sunday brunch

Ei, și?

Eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, am venit în lumea asta la câțiva ani distanță după ce el plecase din ea, dar tata mi-a mai povestit despre el pe la vârsta în care începusem să înțeleg câte ceva. Și din pozele de nunta a lor mei am descoperit un bărbat mic de înălțime, cu o figură serioasă, hotărâtă, poate mai mult înțeleaptă decât blajină, ca să pun un chip peste descrierea primită.

Tata a crescut la țară într-o gospodărie mare cu alți nouă frați, câți au supraviețuit fără pastile sau alte tratamente, unde erau și oi și vaci și cai, de ajutor la munca câmpului și nu doar atât. Când îmi vorbește despre cai, îi apare o lumină pe față și se vede bucuria copilului care a trăit cu ei, le-a învățat obiceiurile, i-a respectat, căci pe un cal îl poți respecta sau poți să ți se facă foarte repede frică de el, i-a înțeles și i-a iubit pentru toate aventurile avute împreună.

Ca atunci când, pe la doisprezece ani, bunica l-a trimis cu merinde de Paște la o soră de-a lui mai mare, măritată într-o comună vecină, călare pe Fetița, iapa din curte, prietenă veche cu el, și care la întoarcere, simțind pericol în apropiere, s-a smucit și a grăbit pasul de fiecare dată când cei doi călăreți ce-i urmăreau din spate se apropiau prea tare. Norocul a fost că au ajuns repede în sat și au scăpat, tata, de a fi aruncat de pe cal într-un șanț și Fetița de a fi furată.

Întâmplarea pe care mi-a povestit-o despre bunicu’ are și asta niște cai și cred că mi-a spus-o tata când aveam vreo zece ani.

Bunicul meu și fratele lui mai mic, Manole, erau tineri pe vremea aia și într-o seară au ieșit cu caii la câmp unde rămăseseră să păzească ceva recoltă și își făcuseră un culcuș lângă brazdă. Aproape adormiseră, când unchiu’ Manole îl trezește pe bunicu’ și îi spune:

-Nenicule, scoală, că ne fură caii!

Iar bunicul meu, care era deja treaz și auzise zgomotele celorlalți și foielile cailor care presimțiseră mai demult apropierea unor străini, îi răspunse fratelui mai mic pe cel mai nepăsător ton:

-Ei, și? Dacă ni-i fură, ni-i fură.

Nu știu ce l-a făcut pe bunicul meu să dea această replică, pot doar să speculez că a avut suficient timp să își aleagă răspunsul în răstimpul dintre zgomotele auzite și întrebarea fratelui mai mic, să cântărească ce opțiuni avea pe moment, între a sări de la locul lui și de a se bate cu hoții de cai și riscul de a pune în pericol și pe altcineva, că s-ar putea să fie mai importantă viața lui și a lui Manole, că acei cai nu ar merge cu străini atât de ușor și că și-ar găsi singuri drumul către casă chiar dacă ar fi fost furați, că a vorbit destul de tare ca să le dea de înțeles șuților că știe ce se întâmplă, că poate deja îi recunoscuse și știa unde să-i găsească pentru o revanșă ulterioară. Dar astea sunt doar speculații.

Ar fi ideal dacă în viața noastră am avea acest răstimp necesar pentru a cântări cum să răspundem unei provocări în fața unei situații limită, unde, de cele mai multe ori avem doar două, maxim trei variante de răspuns. Lupți sau fugi sau îngheți.

Reacția bunicului meu, când am auzit prima oară povestea, m-a cam dezamăgit, căci aș fi vrut să aud cum strămoșul meu a fost curajos și luptător și i-a gonit pe hoți de la avutul lui.

Mai târziu, când la școală am studiat Miorița, mi s-a părut că pot vedea ce nu mai fusese scris în clasica baladă, pentru că aveam în minte un exemplu de comportament apropiat, deși deznodământul e, în acest caz, puțin diferit.

 De curând, căutând prin amintiri cu ochii adultului, am realizat că reacția lui nea Marin, adică bunicu’, nu a fost una declanșată de amigdala gata de a ne oferi un răspuns pre-ambalat și întipărit în creierul nostru ancestral. Nici nu a luptat, nici nu a fugit și nici nu a rămas stană de piatră fără reacție. Nu-l pot „acuza” nici de ceea ce acum noi învățăm că e comunicarea non-violentă, căci pe atunci nu se purta „moda asta”, cel mult de o sclipire șireată de moment de a ieși dintr-o situație complicată.

El a vorbit clar, relaxat și suficient de tare încât și hoții să-l audă, să bufnească în râs la auzul unei asemenea replici și să-și abandoneze misiunea.

Plus, au dus vorba mai departe în cârciuma din sat despre Marin ăla căruia nu-i pasă că-i ia cineva caii, și așa i-a rămas și renumele, căci de atunci tata și a lui au fost cunoscuți ca ăia „ai lu’ Ei și”.

Categorii
Sunday brunch

Lecția de gătit

Mulți știu că eu îmi petrec duminica în familie, în două versiuni: fie la ai mei la țară, fie la prânz cu mătușa când stau in București. Tradiția asta a început de când am rămas în oraș de capul meu pe la 23 de ani, pentru că părinții mei au ieșit la pensie și s-au mutat la țară. Mătușa a preluat rolul de protector de la mama, dar în stilul ei propriu.

Mama nu m-a pus niciodată să gătesc, credea că e suficient să mă uit la ea cum pregătește mâncarea și să fur meserie, și atunci când încercam să mă amestec în proces, îmi dădea câteva sarcini mici și îmi spunea că o să fac destul când voi fi la casa mea.
Iar când am fost la casa mea, luam indicațiile gastronomice prin telefon și îmi găseam singură propriul drum. Și se potrivea cu stilul laissez-faire în care mă crescuse. Era bine într-un fel, experimentam, mai greșeam, învățam și tot așa înainte. De la tocăniță până la friptură era loc suficient pentru creativitatea mea peste sfaturile maică-mii.


La celălalt pol era mama mea numărul 2,  așa cum am denumit mai târziu relația dintre noi care o depășea pe cea de simplă mătușă – nepoată. Ea credea că înveți făcând și respectând ad literam rețeta din cartea de bucate și ce îți spune bucătarul șef să faci. Adică ea. Pas cu pas. Nu îmi spunea de la început tot procesul, ci doar pasul următor.
– Acum, avem nevoie de o cană.
– Si ce facem cu ea?
– Adu-mi cana și vezi apoi, venea răspunsul ei de profesoară intransigentă.
Eu inspiram adânc ca să trec peste frustrarea de a fi tratată precum un copil mic, ceea ce între noi fie vorba puteam fi oricând, din perspectiva celor mai bine de 50 de ani care ne despărțeau, și mă conformam. Așa am învățat cu lux de detalii cum să fac checuri, cremă de zahar ars, chifteluțe de dovlecei și multe altele. O singură rețetă nu a reușit să mi-o transmită mai departe: clătitele ei faimoase din copilăria mea, asta pentru că nu mai aveam tigaia potrivită și nici nu reușeam mereu să le întorc așa cum o făcea ea ca un maestru.

În fiecare duminică când mergeam la ea, eram ajutorul de bucătar, care face toate lucrurile mărunte și ușor, ușor am reușit să trec clasa. Am realizat asta când a fost nevoie să devin vioara întâi în bucătărie lângă ea odată ce anii și-au pus amprenta și vederea ei slăbea din ce în ce mai tare. Dar mintea nu. Mintea ei știa toți pașii și nu accepta compromisuri de la calea bătătorită în atâția ani de zile. Și au mai ieșit scântei, și de la aragaz și de la noi, până când am găsit o nouă cale, cea de mijloc.


Pentru că de această sărbătoare de Paște voi sta în București, în ultimele trei zile am făcut singură maratonul meu de gătit, de la ouă roșii, chec, cremă de zahăr ars, ciorbă de lobodă și stufat de pui, pentru că nu sunt fan carne de miel sau ied. Acum, cu câteva ore înainte de momentul sărbătorii, le sunt recunoscătoare ambelor „profesoare” pentru că, fără să mă prind, au făcut din mine un om care se descurcă în bucătărie, onorabil în majoritatea cazurilor.
Și acum am realizat cu adevărat ce înseamnă efortul atâtor mame și bunici de a pregăti mesele noastre de sărbătoare. Săru’mâna pentru masă! 

Categorii
Sunday brunch

Un prânz cu mătușa

-Ah, ce cafea dulce și bună! Cum numai tu știi să faci! mă lăudă mătușa.

La cei aproape 90 de ani, tanti Vucki locuiește și se descurcă singură cu toate treburile casei: spălat, călcat, curățenie și niciodată nu rămâne restantă la plata facturilor sau datoare nimănui. Îți dă restul până la ultimul ban și așteaptă ca și ceilalți să facă la fel.

Nu aruncă mâncare din principiu: Am dat bani pe ea, o mănânc, îmi spunea adeseori, când eu eram gata să renunț la ce cumpărasem în exces sau nu-mi mai plăcea. „Eu am muncit pentru banii ăștia.”  Venise în București prin anii ’40 după război, când făina și zahărul se obțineau foarte greu, pe cartelă și nu oricine avea acces la ele.

În ciuda “echipamentului” uzat, are  încă o vitalitate care mă face să mă rușinez dacă mă plâng de ceva.

Era o după-amiaza de duminică călduroasă de vară, ca multe altele în care ne vizitam la prânz și care se încheia invariabil cu obișnuita cafeluță. Soarele trimitea câte-o rază pe diagonala camerei de la mansarda casei vechi naționalizate construită pe la începutul secolului trecut.

Deschidem televizorul după ce am epuizat subiectele obișnuite, ce mai fac, cum sunt ai mei, ai mai vorbit cu cutărica, și vedem o știre ca de la jurnalul de ora 5: o fată s-a sinucis din dragoste….

-Da, e greu, tanti Vucki, când nu ai cu cine să vorbești în cazuri din-astea! zic eu, încercând să o justific pe biata fată și să ieșim din zona lacrimogenă în care intrasem, mai ales eu.

Tanti Vucki se întoarce spre mine și îmi spune:

-Dragă, de ce, s-au terminat bărbații?! cu aerul femeii care oricând se poate ridica de pe scaun să găsească soluția.

Și eu, care mă gândeam că are nevoie de protecția mea față de duritatea zilelor noastre, mi-am adus aminte atunci că ea le văzuse deja pe toate.