Categorii
Ganduri

House cleaning

De fiecare dată când ajung la capitolul curățenie, îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Mamă, faci, se vede. Nu faci, tot se vede. Se vede că n-ai făcut!”

Din vorbele ei simple de femeie de la țară, fără prea multă școală, am înțeles mai târziu că e o iluzie să credem că ne putem ascunde la nesfârșit de lucrurile pe care le-am făcut sau nu bine, de greșeli, alegeri nepotrivite, de ceilalți și în final de consecințele deciziilor noastre.
Că totul este, într-un fel, transparent și în văzul tuturor, doar să ai ochi să vezi. Dar, nu e orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă, nu-i așa?

Acum doi ani, am experimentat cum e să nu vezi bine, mai exact să vezi dublu. Imaginile transmise de fiecare ochi pe calea nervilor optici până la centrul vizual din spatele creierului erau foarte bune, doar că acolo era o mică încurcătură și nu se mai suprapuneau cum trebuie. 

Mă întorceam la birou puțin cam prea repede după o recidivă și, după sutele de mailuri de citit și răspuns, corpul meu voia acasă, dar mintea nu era de acord. Așa că, după câteva săptămâni de încăpățânare la muncă, a cedat exact în locul în care mă afecta cel mai mult, văzul. Și m-a trimis înapoi acasă să termin procesul de vindecare în ritmul său, indiferent de planurile mele.

In fiecare din acele zile, mă trezeam și deschideam ochii cu speranța că distanța de-o jumătate de palmă dintre cele două imagini s-a mai redus. Măcar un pic.
Deși urmam indicațiile medicului, mă alergam ca pe hoții de cai, chiar și stând pe canapea, încercând toate modalitățile de a mai antrena privirea către unificare. Dar, nu se schimba nimic.

Făceam tot ce știam ca să grăbesc refacerea, vorbit cu doctori și terapeuți, luat toate tratamentele și suplimentele prescrise, o nouă pereche de ochelari ce păreau funduri de sticle de sifoane.

Doar în momentul în care am încetat să mai alerg și să mai fac ceva, doar să stau și să-mi ascult nevoia de odihnă, lăsându-mi timp să nu fac nimic, atunci corpul meu m-a ajutat și a făcut el ce nu știam eu conștient să fac. Și diplopia (sau vederea dublă) s-a retras complet în câteva zile, și mie mi-a revenit zâmbetul.

Așa că, revenind la vorba bunicii,  am învățat să fac. Și când nu fac, îmi asum nefăcutul pe de-a întregul, fără să mai caut scuze în curtea altora și nici să mă pedepsesc singură pentru dățile în care nu mi-a ieșit. Și să încerc din nou data viitoare.

Și să văd. Pe mine și pe ceilalți, și cu și fără curățenia făcută, prin casă și prin minte, cu înțelegere și compasiune. „Căci, mamă, nu e ușor să faci curat în fiecare zi!”

Categorii
Ganduri

O lună fără plastic

#iuliefărăplastic

Am văzut mesajul acestei campanii de mai multe ori în ultimele două săptămâni și m-am întrebat dacă, într-adevăr, o persoană obișnuită care trăiește în oraș poate să ducă această provocare la bun sfârșit, într-o lume în care la orice pas dai de plastic.

Plastic la supermarket, unde majoritatea ambalajelor sunt din plastic, de la produsele de igienă, detergenți, cosmetice, iar mai nou și fructele și legumele ce vin de prin țări îndepărtate au și ele propriile pungi și caserole care le protejează astfel încât să arate cât mai apetisant pentru noi, consumatorii.
Plastic la restaurant, unde, de când cu pandemia, totul se dă la pachet, evident și el cu plastic. Nu mai vorbesc de tacâmuri de unică folosință care rareori sunt biodegradabile.
Deși acasă folosesc de mai bine de un an de zile o cană filtrantă pentru a nu mai cumpăra apă plată în sticle PET, în mașină am vreo două de 0.5 l doar de săptămâna asta,  căci, deh, e vară și e cald și trebuie să mă hidratez, iar plasticul e mai ușor ca sticla.

Uitându-mă puțin înapoi, tata a lucrat toată viața la o fabrică de produse din mase plastice care era la 5 minute de mers pe jos de acasă. În anii optzeci să ai o sacoșă din plastic din ăla trainic însemna că aveai relații unde trebuie. Nu toată lumea avea acces la așa ceva, iar tata, când mai primea de la serviciu câte un pachet, le păstra ca pe bun prețios, ce îi putea deschide uși și câștiga bunăvoința altora. În schimb, să mergi la piață la Obor cu sacoșele din cârpă sau cele croșetate stil plasă erai la fel de banal ca toți ceilalți. Vremurile s-au schimbat mult de atunci…

La începutul anului trecut m-am hotărât să colectez selectiv deșeurile reciclabile și doar atunci am înțeles cu adevărat cât de mare era impactul acestui material în viața mea de zi cu zi. În momentul în care nu trecea mai mult de o săptămână ca să umplu cu diverse plastice o plasă tip maieu de la supermarket, iar opțiunile de a le da mai departe pentru a fi reciclate erau foarte reduse și necesita planificare din partea mea, m-am gândit dacă e cazul sa renunț înainte  să devin un fel de hoarder.

Salvarea a fost că m-am rușinat de acest gând cam laș, uitându-mă la amploarea fenomenului Greta Thunberg care lupta pentru viitorul ei și al nostru, până la urmă.
Și am realizat că și ăsta e un proces de schimbare ca oricare altul și implică organizare. Și chiar dacă în sectorul in care locuiesc nu mai sunt containere în care să lași deșeurile colectate selectiv, nu m-am descurajat de tot. Am strâns alți adepți mai bine plasați locativ în oraș și mi-am trimis pungile la reciclat cu ajutorul prietenilor ce aveau în drum astfel de containere de prin București.
Apoi, am descoperit că unele magazine mari oferă această posibilitate clienților lor și așa am ajuns să îmi schimb locul de unde făceam cumpărături, plecând cu rucsacul și plasele pline și la dus și la întors de la Lidl.
Următorul pas a fost să reduc consumul de plastic pe cât de mult pot, revenind la sacoșele de pânză, în mare trend deja, să caut variante mai ecologice pentru produsele pe care le consum și cum as putea să îmi reduc amprenta de carbon, fiind mai cu băgare de seamă asupra alegerilor mele de zi cu zi, deși cred că sunt destul de departe de ce fac alții.
Acum strâng și hârtia, sticla și metalul adunat din produsele consumabile, sunt atentă la ce cumpăr, în ce fel de ambalaj și m-am descoperit căutând pe net fiecare cod de reciclare.

Se poate și mai bine? Sigur că da, cu toate astea e un proces de schimbare, ca multe altele și învăț să fac pași mici pe acest drum din convingere că fiecare nouă alegere contează și dorința de a nu contribui și eu la acel motto lipsit de responsabilitate:
„După mine, potopul!”

Categorii
Ganduri

Join me on the dark side

Acum mai bine de zece ani, m-am descoperit fan nu al trilogiei, pe atunci, Star Wars, ci a lui Yoda cu precădere, și de aici mi se spune mama înțelepciunii prin anumite cercuri, dar fețe multe adevărul are. 😉

Iar când a apărut ultima serie SW mi-a rămas în minte privirea fixă a lui Rey, ultima dintre cavalerii Jedi, deși a purtat un singur outfit pe parcursul a două filme, mult prea puțin pentru noi, femeile, și cumva prevestitor pentru perioada de post de fashion ce a urmat în zilele noastre.  Chiar și așa, luptătoarea luminii în rochia kimono de un alb murdar de la atâta zbatere, avea ceva foarte familiar în atitudine, în curățenia intențiilor și lupta ce părea a fi fără sfârșit sau sorți de izbândă, ceva care trecea mai departe de empatizare către descoperirea cu o groază-uimire că cineva poate să-ți arate povestea dinăuntru în rezoluție HD pe un ecran 4K pentru toți să o vadă și să judece. Dar mulți văd, puțini cunosc..

A fost ca o oglindă care îmi punea din nou în față efortul de a ascunde o parte din mine, din identitatea mea, de ceilalți și dorința de revanșă, de a învinge obstacolele din cale, externe și interne, care de ce fel, mai greu de deosebit uneori.

Și tot uneori, lupta cea dreaptă e mai grea, iar atunci îndemnul împăratului Palpatine de a-l urma pe calea întunecată, de a scurta drumul și a ieși mai facil din situația fără scăpare, pare ca o opțiune validă, un răstimp cel puțin.

Despre consecințele alegerii drumului mai ușor, dar întunecat au scris mulți alții mai frumos și mai bine decât aș putea eu, dar nu despre asta vreau să povestesc, ci seducția acestuia și dansul meu in jurul acestei tentații.

Când resursele se împuținează și ultimele eforturi de a rămâne pe linia dictată de principiile căii drepte s-au dovedit a fi în zadar și senzația de nedreptățire și lipsă de echilibru în felul în care lumea e alcătuită se strecoară insidios, dar din ce în ce mai insistent în minte, când imaginea de victimă apare din ce în ce mai aproape de propriul portret, atunci nevoia de evadare și răsturnare a situației care să înlăture din drum ipostaza de învins pune mintea în mișcare la găsirea unor soluții conform noilor specificații tehnice și „buget” disponibil de alocat.

Iar atunci, poziția de răzbunător, cel care-și găsește dreptatea prin metode diverse, chiar și cele care mai sar niște garduri etice, căci deh, e îndreptățit de nelegiuirile suferite până la punctul acela, vine la pachet cu schimbarea mixului de hormoni care se varsă acum în corp și dintr-o dată, doar contemplând această nouă posibilitate de acțiune, ne simțim împuterniciți de această forță nou descoperită.  Dintr-o dată, dispar depresia și amărăciunea, căci gândul unei noi acțiuni, victorioase de această dată, aduce toate beneficiile unei doze de adrenalină ca să ne putem pregăti de treabă și ceva dopamină, o dată cu zâmbetul malițios care însoțește cuvintele din minte: Asta merită pentru ce mi-a făcut!

Realitatea motivelor pentru care ne găsisem la început în starea de victimă, greu de (a)dus în conștiință, poate fi negată cu succes în continuare și, cel mai des, plasată în afara controlului nostru. Ceilalți sunt de vină pentru ce s-a întâmplat, eu doar mă salvez acum!

Cu toate informațiile pe care le cunosc despre importanța empatiei, compasiunii și despre efectele fizice în corp a emoțiilor pozitive cât și negative, iar despre de ce nu e bine să gândești de rău pot vorbi câteva ore, nu am fost nici eu imună la asaltul soluțiilor rapide, salvatoare din hăul victimizării, cel puțin aparent.

Efectul secundar ale strategiei descrise mai sus este că necesită din ce în ce mai multă energie pentru a plasa responsabilitatea pentru faptele noastre în curtea altora, de a ne justifica faptele nu doar față de ceilalți, dar mai ales față de noi înșine pentru a menține în viață rolul îndreptățitului.

Reversul medaliei, care are imprimată pe o față rolul victimei, este tipărit cu sigla agresorului, împreună creând acel întreg ce aduce completare fiecăruia, sau altfel spus, energia este aceeași, ca un combustibil ce ne animă intențiile, diferă doar modul în care o exprimăm la un moment dat. Când înțelegem că energia e a noastră să facem ce vrem cu ea, atunci apare o alegere.

 Și da, putem alege varianta rapidă de a ieși dintr-o stare de disconfort evitând asumarea responsabilității pentru situația în care ne aflăm, been there too, sau putem să ne uităm la ce ni se întâmplă cu acceptare și compasiune față de contribuția proprie la rezultat și să vedem că oricare rol ni se pare că jucăm, sunt părți al aceluiași întreg.

P.S. M-am regăsit și în rolul de salvator al poveștii al lui Rey, dar despre asta în alt episod.