Categorii
Ganduri

House cleaning

De fiecare dată când ajung la capitolul curățenie, îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Mamă, faci, se vede. Nu faci, tot se vede. Se vede că n-ai făcut!”

Din vorbele ei simple de femeie de la țară, fără prea multă școală, am înțeles mai târziu că e o iluzie să credem că ne putem ascunde la nesfârșit de lucrurile pe care le-am făcut sau nu bine, de greșeli, alegeri nepotrivite, de ceilalți și în final de consecințele deciziilor noastre.
Că totul este, într-un fel, transparent și în văzul tuturor, doar să ai ochi să vezi. Dar, nu e orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă, nu-i așa?

Acum doi ani, am experimentat cum e să nu vezi bine, mai exact să vezi dublu. Imaginile transmise de fiecare ochi pe calea nervilor optici până la centrul vizual din spatele creierului erau foarte bune, doar că acolo era o mică încurcătură și nu se mai suprapuneau cum trebuie. 

Mă întorceam la birou puțin cam prea repede după o recidivă și, după sutele de mailuri de citit și răspuns, corpul meu voia acasă, dar mintea nu era de acord. Așa că, după câteva săptămâni de încăpățânare la muncă, a cedat exact în locul în care mă afecta cel mai mult, văzul. Și m-a trimis înapoi acasă să termin procesul de vindecare în ritmul său, indiferent de planurile mele.

In fiecare din acele zile, mă trezeam și deschideam ochii cu speranța că distanța de-o jumătate de palmă dintre cele două imagini s-a mai redus. Măcar un pic.
Deși urmam indicațiile medicului, mă alergam ca pe hoții de cai, chiar și stând pe canapea, încercând toate modalitățile de a mai antrena privirea către unificare. Dar, nu se schimba nimic.

Făceam tot ce știam ca să grăbesc refacerea, vorbit cu doctori și terapeuți, luat toate tratamentele și suplimentele prescrise, o nouă pereche de ochelari ce păreau funduri de sticle de sifoane.

Doar în momentul în care am încetat să mai alerg și să mai fac ceva, doar să stau și să-mi ascult nevoia de odihnă, lăsându-mi timp să nu fac nimic, atunci corpul meu m-a ajutat și a făcut el ce nu știam eu conștient să fac. Și diplopia (sau vederea dublă) s-a retras complet în câteva zile, și mie mi-a revenit zâmbetul.

Așa că, revenind la vorba bunicii,  am învățat să fac. Și când nu fac, îmi asum nefăcutul pe de-a întregul, fără să mai caut scuze în curtea altora și nici să mă pedepsesc singură pentru dățile în care nu mi-a ieșit. Și să încerc din nou data viitoare.

Și să văd. Pe mine și pe ceilalți, și cu și fără curățenia făcută, prin casă și prin minte, cu înțelegere și compasiune. „Căci, mamă, nu e ușor să faci curat în fiecare zi!”