Categorii
Ganduri

House cleaning

De fiecare dată când ajung la capitolul curățenie, îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Mamă, faci, se vede. Nu faci, tot se vede. Se vede că n-ai făcut!”

Din vorbele ei simple de femeie de la țară, fără prea multă școală, am înțeles mai târziu că e o iluzie să credem că ne putem ascunde la nesfârșit de lucrurile pe care le-am făcut sau nu bine, de greșeli, alegeri nepotrivite, de ceilalți și în final de consecințele deciziilor noastre.
Că totul este, într-un fel, transparent și în văzul tuturor, doar să ai ochi să vezi. Dar, nu e orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă, nu-i așa?

Acum doi ani, am experimentat cum e să nu vezi bine, mai exact să vezi dublu. Imaginile transmise de fiecare ochi pe calea nervilor optici până la centrul vizual din spatele creierului erau foarte bune, doar că acolo era o mică încurcătură și nu se mai suprapuneau cum trebuie. 

Mă întorceam la birou puțin cam prea repede după o recidivă și, după sutele de mailuri de citit și răspuns, corpul meu voia acasă, dar mintea nu era de acord. Așa că, după câteva săptămâni de încăpățânare la muncă, a cedat exact în locul în care mă afecta cel mai mult, văzul. Și m-a trimis înapoi acasă să termin procesul de vindecare în ritmul său, indiferent de planurile mele.

In fiecare din acele zile, mă trezeam și deschideam ochii cu speranța că distanța de-o jumătate de palmă dintre cele două imagini s-a mai redus. Măcar un pic.
Deși urmam indicațiile medicului, mă alergam ca pe hoții de cai, chiar și stând pe canapea, încercând toate modalitățile de a mai antrena privirea către unificare. Dar, nu se schimba nimic.

Făceam tot ce știam ca să grăbesc refacerea, vorbit cu doctori și terapeuți, luat toate tratamentele și suplimentele prescrise, o nouă pereche de ochelari ce păreau funduri de sticle de sifoane.

Doar în momentul în care am încetat să mai alerg și să mai fac ceva, doar să stau și să-mi ascult nevoia de odihnă, lăsându-mi timp să nu fac nimic, atunci corpul meu m-a ajutat și a făcut el ce nu știam eu conștient să fac. Și diplopia (sau vederea dublă) s-a retras complet în câteva zile, și mie mi-a revenit zâmbetul.

Așa că, revenind la vorba bunicii,  am învățat să fac. Și când nu fac, îmi asum nefăcutul pe de-a întregul, fără să mai caut scuze în curtea altora și nici să mă pedepsesc singură pentru dățile în care nu mi-a ieșit. Și să încerc din nou data viitoare.

Și să văd. Pe mine și pe ceilalți, și cu și fără curățenia făcută, prin casă și prin minte, cu înțelegere și compasiune. „Căci, mamă, nu e ușor să faci curat în fiecare zi!”

Categorii
Ganduri

O zi frumoasă ca tine!

De curând, am primit ca temă de meditație să-mi exprim recunoștința și iubirea față de sursele mele de inspirație în această viață. Și mi-a apărut în minte o listă întreagă de oameni și întâmplări care se învârteau ca într-un carusel de fapte bune și minuni, atât de multe încât la un moment dat, copleșită de ele, m-am gândit că fie am făcut ceva foarte bun într-o viață anterioară, fie trebuie să fac ceva super tare în asta de-acum. Juriul nu a decis pe speța asta încă, așa că rămâne de văzut în episoadele viitoare. 😉

Chiar și așa, aveam senzația că uit ceva și că am lăsat pe cineva afară din listă, pe cineva care strânsese toate aceste lucruri și le transformase cumva…..pe mine.

Opaa, ți-au cam murit lăudătorii, fato, a fost primul gând autoflagelator. Lauda de sine sau lipsa de smerenie nu e văzută prea bine, astea erau mesajele primite în copilărie. Dar dacă acest gând năstrușnic vine după ani mulți în care cei din jur îmi păreau mai bine echipați pentru viață decât mine? Și a fost un drum lung și întortocheat cum zice povestea ca să ajung la el?

Acum ceva ani, o prietenă bună pe care am cunoscut-o la cabinetul ei de terapie, Mihaela, mi-a spus ca fiecare om e responsabil de ceea ce  face cu darul pe care l-a primit, adică cu resursele avute la îndemână, dar și că ce face cu ele este între el și conștiința lui. Deoarece nimeni  altcineva din afară nu poate cunoaște cu adevărat care sunt obstacolele (interioare) pe care are nevoie să le depășească.
Nu știu cât am înțeles pe loc, dar era o lecție predată în mai multe ședințe, care se încheiau invariabil cu un zâmbet cald și plin de compasiune și urarea „Să ai o zi frumoasă ca tine!”

Prima dată mi s-a părut cel mai frumos mod de a face un compliment cuiva și îmi creștea puțin inima când mă gândeam că cineva atât de important și evoluat ca ea vede ceva frumos și la mine.

Învârtind în minte acest gând și restul lecției în drum spre casă, mi-am amintit o scenă dintr-un film unde un bătrân maestru de arte marțiale ce locuia într-o casă dărăpănată e vizitat de zeița bunăvoinței care îi aducea un învățăcel în căutare de un profesor. La vederea musafirilor și a întrebării îngrijorate a zeiței despre starea lui, maestrul și-a aruncat toiagul în jurul casei și a răspuns:
-Zeiță, am fost puțin deprimat! Iar casa se transformă într-un templu nou în cea mai exotică grădină.

Atunci am înțeles cum gândurile ce le păstrăm în mintea noastră ne construiesc felul în care experimentăm viața, într-un peisaj trist și dărăpănat sau unul plin de lumină, cu judecățile de valoare utilizate cel mai des: bun, rău, urât sau frumos. Și am văzut urarea Mihaelei ca pe cel mai diplomat mod de a-mi transmite un mesaj despre puterea noastră de transformare asupra propriei vieți, doar schimbând perspectiva din care privim: O zi atât de frumoasă pe cât o văd eu, pe cât mi-o fac eu.


Acum, deși mai am multe surse de inspirație printre oamenii din jurul meu,  am învățat că înaintea tuturor, eu sunt responsabilă și recunoscătoare pentru cât de frumoasă e ziua mea. Și la fel spun și eu celorlalți: O zi frumoasă ca tine!