Categorii
Ganduri Sunday brunch

Ei, și?

Eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu patern, am venit în lumea asta la câțiva ani distanță după ce el plecase din ea, dar tata mi-a mai povestit despre el pe la vârsta în care începusem să înțeleg câte ceva. Și din pozele de nunta a lor mei am descoperit un bărbat mic de înălțime, cu o figură serioasă, hotărâtă, poate mai mult înțeleaptă decât blajină, ca să pun un chip peste descrierea primită.

Tata a crescut la țară într-o gospodărie mare cu alți nouă frați, câți au supraviețuit fără pastile sau alte tratamente, unde erau și oi și vaci și cai, de ajutor la munca câmpului și nu doar atât. Când îmi vorbește despre cai, îi apare o lumină pe față și se vede bucuria copilului care a trăit cu ei, le-a învățat obiceiurile, i-a respectat, căci pe un cal îl poți respecta sau poți să ți se facă foarte repede frică de el, i-a înțeles și i-a iubit pentru toate aventurile avute împreună.

Ca atunci când, pe la doisprezece ani, bunica l-a trimis cu merinde de Paște la o soră de-a lui mai mare, măritată într-o comună vecină, călare pe Fetița, iapa din curte, prietenă veche cu el, și care la întoarcere, simțind pericol în apropiere, s-a smucit și a grăbit pasul de fiecare dată când cei doi călăreți ce-i urmăreau din spate se apropiau prea tare. Norocul a fost că au ajuns repede în sat și au scăpat, tata, de a fi aruncat de pe cal într-un șanț și Fetița de a fi furată.

Întâmplarea pe care mi-a povestit-o despre bunicu’ are și asta niște cai și cred că mi-a spus-o tata când aveam vreo zece ani.

Bunicul meu și fratele lui mai mic, Manole, erau tineri pe vremea aia și într-o seară au ieșit cu caii la câmp unde rămăseseră să păzească ceva recoltă și își făcuseră un culcuș lângă brazdă. Aproape adormiseră, când unchiu’ Manole îl trezește pe bunicu’ și îi spune:

-Nenicule, scoală, că ne fură caii!

Iar bunicul meu, care era deja treaz și auzise zgomotele celorlalți și foielile cailor care presimțiseră mai demult apropierea unor străini, îi răspunse fratelui mai mic pe cel mai nepăsător ton:

-Ei, și? Dacă ni-i fură, ni-i fură.

Nu știu ce l-a făcut pe bunicul meu să dea această replică, pot doar să speculez că a avut suficient timp să își aleagă răspunsul în răstimpul dintre zgomotele auzite și întrebarea fratelui mai mic, să cântărească ce opțiuni avea pe moment, între a sări de la locul lui și de a se bate cu hoții de cai și riscul de a pune în pericol și pe altcineva, că s-ar putea să fie mai importantă viața lui și a lui Manole, că acei cai nu ar merge cu străini atât de ușor și că și-ar găsi singuri drumul către casă chiar dacă ar fi fost furați, că a vorbit destul de tare ca să le dea de înțeles șuților că știe ce se întâmplă, că poate deja îi recunoscuse și știa unde să-i găsească pentru o revanșă ulterioară. Dar astea sunt doar speculații.

Ar fi ideal dacă în viața noastră am avea acest răstimp necesar pentru a cântări cum să răspundem unei provocări în fața unei situații limită, unde, de cele mai multe ori avem doar două, maxim trei variante de răspuns. Lupți sau fugi sau îngheți.

Reacția bunicului meu, când am auzit prima oară povestea, m-a cam dezamăgit, căci aș fi vrut să aud cum strămoșul meu a fost curajos și luptător și i-a gonit pe hoți de la avutul lui.

Mai târziu, când la școală am studiat Miorița, mi s-a părut că pot vedea ce nu mai fusese scris în clasica baladă, pentru că aveam în minte un exemplu de comportament apropiat, deși deznodământul e, în acest caz, puțin diferit.

 De curând, căutând prin amintiri cu ochii adultului, am realizat că reacția lui nea Marin, adică bunicu’, nu a fost una declanșată de amigdala gata de a ne oferi un răspuns pre-ambalat și întipărit în creierul nostru ancestral. Nici nu a luptat, nici nu a fugit și nici nu a rămas stană de piatră fără reacție. Nu-l pot „acuza” nici de ceea ce acum noi învățăm că e comunicarea non-violentă, căci pe atunci nu se purta „moda asta”, cel mult de o sclipire șireată de moment de a ieși dintr-o situație complicată.

El a vorbit clar, relaxat și suficient de tare încât și hoții să-l audă, să bufnească în râs la auzul unei asemenea replici și să-și abandoneze misiunea.

Plus, au dus vorba mai departe în cârciuma din sat despre Marin ăla căruia nu-i pasă că-i ia cineva caii, și așa i-a rămas și renumele, căci de atunci tata și a lui au fost cunoscuți ca ăia „ai lu’ Ei și”.