Categorii
Sunday brunch

Lecția de gătit

Mulți știu că eu îmi petrec duminica în familie, în două versiuni: fie la ai mei la țară, fie la prânz cu mătușa când stau in București. Tradiția asta a început de când am rămas în oraș de capul meu pe la 23 de ani, pentru că părinții mei au ieșit la pensie și s-au mutat la țară. Mătușa a preluat rolul de protector de la mama, dar în stilul ei propriu.

Mama nu m-a pus niciodată să gătesc, credea că e suficient să mă uit la ea cum pregătește mâncarea și să fur meserie, și atunci când încercam să mă amestec în proces, îmi dădea câteva sarcini mici și îmi spunea că o să fac destul când voi fi la casa mea.
Iar când am fost la casa mea, luam indicațiile gastronomice prin telefon și îmi găseam singură propriul drum. Și se potrivea cu stilul laissez-faire în care mă crescuse. Era bine într-un fel, experimentam, mai greșeam, învățam și tot așa înainte. De la tocăniță până la friptură era loc suficient pentru creativitatea mea peste sfaturile maică-mii.


La celălalt pol era mama mea numărul 2,  așa cum am denumit mai târziu relația dintre noi care o depășea pe cea de simplă mătușă – nepoată. Ea credea că înveți făcând și respectând ad literam rețeta din cartea de bucate și ce îți spune bucătarul șef să faci. Adică ea. Pas cu pas. Nu îmi spunea de la început tot procesul, ci doar pasul următor.
– Acum, avem nevoie de o cană.
– Si ce facem cu ea?
– Adu-mi cana și vezi apoi, venea răspunsul ei de profesoară intransigentă.
Eu inspiram adânc ca să trec peste frustrarea de a fi tratată precum un copil mic, ceea ce între noi fie vorba puteam fi oricând, din perspectiva celor mai bine de 50 de ani care ne despărțeau, și mă conformam. Așa am învățat cu lux de detalii cum să fac checuri, cremă de zahar ars, chifteluțe de dovlecei și multe altele. O singură rețetă nu a reușit să mi-o transmită mai departe: clătitele ei faimoase din copilăria mea, asta pentru că nu mai aveam tigaia potrivită și nici nu reușeam mereu să le întorc așa cum o făcea ea ca un maestru.

În fiecare duminică când mergeam la ea, eram ajutorul de bucătar, care face toate lucrurile mărunte și ușor, ușor am reușit să trec clasa. Am realizat asta când a fost nevoie să devin vioara întâi în bucătărie lângă ea odată ce anii și-au pus amprenta și vederea ei slăbea din ce în ce mai tare. Dar mintea nu. Mintea ei știa toți pașii și nu accepta compromisuri de la calea bătătorită în atâția ani de zile. Și au mai ieșit scântei, și de la aragaz și de la noi, până când am găsit o nouă cale, cea de mijloc.


Pentru că de această sărbătoare de Paște voi sta în București, în ultimele trei zile am făcut singură maratonul meu de gătit, de la ouă roșii, chec, cremă de zahăr ars, ciorbă de lobodă și stufat de pui, pentru că nu sunt fan carne de miel sau ied. Acum, cu câteva ore înainte de momentul sărbătorii, le sunt recunoscătoare ambelor „profesoare” pentru că, fără să mă prind, au făcut din mine un om care se descurcă în bucătărie, onorabil în majoritatea cazurilor.
Și acum am realizat cu adevărat ce înseamnă efortul atâtor mame și bunici de a pregăti mesele noastre de sărbătoare. Săru’mâna pentru masă!