Categorii
Fictiune

Poveste despre o prințesă și balaurul ei

A fost odată o prințesă care, de mică, a primit în dar un pui de balaur și s-a împrietenit cu el. Ea l-a lăsat să stea în podul casei și avea grijă de el să mănânce și să doarmă, ca să nu îi sperie pe cei din jur.

Anii au trecut si prințesa crescu și descoperi că lumea este mare și frumoasă, iar balaurul devenise un fel de bodyguard, care avea grijă ca prințesa să iasă întreagă și nevătămată din aproape orice situație.

Într-o zi, ea a cunoscut un prinț, puțin cam făt-frumos, iar ei îi plăcea tare mult să-și petreacă timpul împreună cu el.

Balaurul, neîncrezător în intențiile prințului, se uita cu un ochi hâtru la acesta, căci, de frumos, era frumos, n-ai ce-i zice, dar cât de bun (la suflet), nu era prea convins

La un moment dat, din neatenție, Făt-frumos spuse ceva ce a speriat-o pe prințesă, și, înainte de a se dumiri prea bine, balaurul a și răpit-o pe fată (doar ca să o pună la adăpost, bineînțeles) și deja a trimis niște foc și pară către amărâtul de prinț.

Acesta nu înțelegea ce se întâmplă, dar voia să o scape pe fată din ghearele balaurului ca să fie din nou împreună.

Fata, văzând ce se întâmplă, se hotărî să-l ajute pe băiat și îi spuse vraja cu care să-l îmblânzească pe balaur:

„Îmi pare rău că am speriat prințesa, promit să fiu mai atent data viitoare.”

Aaa, și să-i dea drept tribut niște prăjituri cu ciocolată. 😋

Auzind cuvintele prințului și văzând zâmbetul larg al fetei, fiara s-a înmuiat pe dată și o eliberă pe fată.

Și, în acest fel, reuși prințesa să nu mai pună pe fugă pe oricine se apropia de ea.

*

Povestea asta nu e tocmai o poveste pentru copii, mai degrabă pentru copii mari. A fost scrisă acum mai bine de doi ani, când lumea părea mult mai roz, chiar și fără COVID 19, și a fost modul grațios găsit de a rezolva o mică ceartă în cuplu.

Mai târziu am înțeles că, pe lângă tiparul de comportament pe care încercam să îl explic atunci, al femeii puternice, gata de atac, la orice semn de lipsă de respect din partea partenerului, un alt tipar își arăta subtil capul printre rânduri.

Acela apărut ca antidot la puternicia feminină, atât de comună nowadays, și era semnul nevoii de a fi acceptată și primită în relație si cu părțile mai puțin frumoase, cele pe care nu le recunoaștem în fața altora și poate nici a noastră înșine cu ușurință. Iar pentru această acceptare înțelesesem că trebuie să „dezarmez balaurul”, adică să îmi arăt partea vulnerabilă, sensibilă ca o floare (poate chiar un bujor 😊). Era un act de curaj, umblând precum Andrii Popa cu pieptul dezgolit și sperând că celălalt va înțelege mesajul corect.

Doar că dorința de a fi acceptat in relație poate fi si a liability, un punct slab ce expune manipulării si deschide un fel de cutie a Pandorei despre care nu voiam să cred că există. Sau că mi se poate întâmpla chiar mie.

Cu toate acestea……

P.S. Balaurul a avut dreptate. De la bun început. Așa că într-un final a luat-o pe prințesă de lângă prințul puțin cam prea făt-frumos și a salvat-o de la nefericire. Un timp au stat amândoi, balaurul și prințesa, închiși în turn, negociind uitarea și iertarea celor din poveste și promițând ca nu vor mai dezvălui vraja care îl dezarmează pe balaur oricui.

P.P.S  Acum cred că nu poate exista o relație adevărată fără vulnerabilitate asumata și în același timp, ceva bariere de protecție, ca două variabile, flexibile în spațiul relației, care să permită celor doi să își arate ambele fețe ale monedei personalității lor. 

Și că dragostea, precum binili, învinge! 🙂